iar a doua este x>−4. Așadar, domeniul ecuației este
x∈(0,6).
Deoarece funcția logaritmică de bază 2 este injectivă, ecuația este echivalentă cu
6x−x2=4+x.
Rezultă
−x2+5x−4=0⟺x2−5x+4=0⟺(x−1)(x−4)=0.
Obținem
x=1saux=4.
Ambele valori aparțin intervalului (0,6), deci soluția este
x∈{1,4}.
Numărul trebuie să fie impar, deci cifra unităților poate fi una dintre cifrele impare din A:
3,5,7,9.
Sunt 4 alegeri pentru cifra unităților.
După alegerea cifrei unităților, cifra zecilor se poate alege dintre celelalte 4 cifre din mulțimea A, deoarece cifrele trebuie să fie distincte. Prin regula produsului, numărul cerut este
4⋅4=16.
Răspuns:
16.
Notăm C(xC,yC). Avem
OB=(6,4)
și, deoarece A(0,2),
AC=(xC−0,yC−2)=(xC,yC−2).
Condiția 2AC=OB devine
2(xC,yC−2)=(6,4).
Prin urmare,
(2xC,2yC−4)=(6,4),
deci
2xC=6,2yC−4=4.
Rezultă
xC=3,yC=4.
Așadar,
C(3,4).
Triunghiul ABC este dreptunghic în A, deci ipotenuza este BC. Într-un triunghi dreptunghic, raza cercului circumscris este jumătate din ipotenuză:
R=2BC.
Cum R=4, obținem
BC=8.
Aplicăm teorema lui Pitagora:
AC2=BC2−AB2=82−42=64−16=48.
Deci
AC=43.
Aria triunghiului dreptunghic este
AABC=2AB⋅AC=24⋅43=83.
Prin urmare,
AABC=83.
SUBIECTUL al II-lea
1.
Se consideră
A(a)=aa11112a0−a.
a) Pentru a=2,
A(2)=22111140−2.
Scădem linia a doua din linia întâi, operație care nu modifică determinantul:
detA(2)=02101140−2.
Dezvoltând după prima linie,
detA(2)=42111=4(2⋅1−1⋅1)=4.
Așadar,
detA(2)=4.
b) Pentru a=1, sistemul devine
⎩⎨⎧x+y+2z=2,x+y=0,x+y−z=−1.
Din a doua ecuație obținem
x+y=0.
Atunci prima ecuație devine
2z=2,
deci z=1. A treia ecuație devine
0−z=−1,
deci din nou z=1.
Prin urmare, pentru orice t∈R, putem lua
x=t,y=−t,z=1.
Soluțiile sunt
(x,y,z)=(t,−t,1),t∈R,
deci sistemul are o infinitate de soluții.
c) Calculăm determinantul matricei sistemului. Scăzând linia a doua din linia întâi, obținem
detA(a)=0a10112a0−a=2aa111.
Deci
detA(a)=2a(a−1).
Sistemul are soluție unică dacă și numai dacă
detA(a)=0⟺a=0și a=1.
Cerem ca soluția unică (x0,y0,z0) să verifice x0=a. Înlocuim x=a în sistem:
⎩⎨⎧a2+y+2az=a+1,a2+y=0,a+y−az=−1.
Din a doua ecuație:
y=−a2.
Prima ecuație devine
a2−a2+2az=a+1,
adică
2az=a+1.
A treia ecuație devine
a−a2−az=−1,
de unde
az=1+a−a2.
Cum a=0, din 2az=a+1 avem
az=2a+1.
Egalând cele două expresii ale lui az, obținem
2a+1=1+a−a2.
Rezultă
a+1=2+2a−2a2⟺2a2−a−1=0.
Factorizăm:
2a2−a−1=(2a+1)(a−1).
Astfel,
a=1saua=−21.
Valoarea a=1 nu convine, deoarece pentru a=1 sistemul nu are soluție unică. Prin urmare,
a=−21.
2.
Se consideră polinomul
f=X4−3X3+X2−2X+m,m∈R.
a) Pentru m=3,
f(X)=X4−3X3+X2−2X+3.
Calculăm:
f(1)=14−3⋅13+12−2⋅1+3=1−3+1−2+3=0.
Deci
f(1)=0.
b) Fie x1,x2,x3,x4 rădăcinile polinomului f, considerate cu multiplicități. Din relațiile lui Viète, deoarece polinomul este monic,
x1+x2+x3+x4=3
și
x1x2x3x4=m.
Condiția din enunț este
(x1x2x3x4)2−x1−x2−x3−x4=1.
Înlocuind relațiile lui Viète, obținem
m2−3=1.
Deci
m2=4,
de unde
m∈{−2,2}.
c) Pentru m=0,
f(X)=X4−3X3+X2−2X.
Conform teoremei restului, restul împărțirii polinomului f la X−a este f(a). Cerința devine
f(a)=a.
Prin urmare,
a4−3a3+a2−2a=a.
Mutând totul în membrul stâng,
a4−3a3+a2−3a=0.
Scoatem factor comun a:
a(a3−3a2+a−3)=0.
Factorizăm prin grupare:
a3−3a2+a−3=a2(a−3)+(a−3)=(a−3)(a2+1).
Astfel,
a(a−3)(a2+1)=0.
Cum a∈R, ecuația a2+1=0 nu are soluții reale. Rezultă
a∈{0,3}.
SUBIECTUL al III-lea
1.
Se consideră funcția
f:R→R,f(x)=x2+1x2+6.
a) Pentru orice x∈R, avem x2+1>0, deci funcția este derivabilă pe R. Scriem
f(x)=(x2+6)(x2+1)−21.
Derivăm folosind regula produsului:
f′(x)=2x(x2+1)−21+(x2+6)(−21)(x2+1)−23⋅2x.
Deci
f′(x)=x2+12x−(x2+1)x2+1x(x2+6).
Aducem la același numitor:
f′(x)=(x2+1)x2+12x(x2+1)−x(x2+6).
Numărătorul este
2x(x2+1)−x(x2+6)=2x3+2x−x3−6x=x3−4x=x(x2−4).
Prin urmare,
f′(x)=(x2+1)x2+1x(x2−4),x∈R.
b) Punctul de abscisă 0 de pe grafic are ordonata
f(0)=02+102+6=6.
Din formula de la punctul a),
f′(0)=0.
Ecuația tangentei la grafic în punctul de abscisă 0 este
y−f(0)=f′(0)(x−0).
Astfel,
y−6=0,
deci
y=6.
c) Din punctul a), deoarece
(x2+1)x2+1>0,∀x∈R,
semnul lui f′(x) este semnul produsului
x(x2−4)=x(x−2)(x+2).
Pe intervalul [0,2], avem x≥0 și x2−4≤0, deci
f′(x)≤0.
Prin urmare, f este descrescătoare pe [0,2].
Pe intervalul [2,+∞), avem x≥0 și x2−4≥0, deci
f′(x)≥0.
Prin urmare, f este crescătoare pe [2,+∞).
Pentru x∈[0,1], rezultă că
f(x)≥f(1),
deoarece f este descrescătoare pe [0,2]. De asemenea,
7x∈[0,7].
Pe intervalul [0,7], funcția descrește pe [0,2] și crește pe [2,7], deci valoarea maximă pe [0,7] se află la unul dintre capete. Calculăm:
f(0)=6,
iar
f(7)=49+149+6=5055=5255=211.
Cum
211>6,
valoarea maximă pe [0,7] este f(7). Așadar,
f(7x)≤f(7),∀x∈[0,1].
Prin urmare,
f(7x)−f(x)≤f(7)−f(1).
Calculăm
f(1)=1+11+6=27.
Deci
f(7)−f(1)=211−27=24=22.
Rezultă
f(7x)−f(x)≤22,∀x∈[0,1].
2.
Se consideră funcția
f:R→R,f(x)=3x2−1+e2x.
a) Observăm că
f(x)−e2x=3x2−1.
Atunci
∫03(f(x)−e2x)dx=∫03(3x2−1)dx.
Calculăm:
∫03(3x2−1)dx=[x3−x]03=(27−3)−0=24.
Prin urmare,
∫03(f(x)−e2x)dx=24.
b) Avem
f(x)−3x2+1=e2x.
Prin urmare,
∫014x(f(x)−3x2+1)dx=∫014xe2xdx.
Observăm că
((2x−1)e2x)′=2e2x+2(2x−1)e2x=4xe2x.
Deci
∫014xe2xdx=[(2x−1)e2x]01.
Calculăm:
[(2x−1)e2x]01=(2⋅1−1)e2−(2⋅0−1)e0=e2−(−1)=e2+1.
Așadar,
∫014x(f(x)−3x2+1)dx=e2+1.
c) Considerăm
F(x)=∫0xt+1f(t)dt.
Pentru x suficient de apropiat de 0, avem t+1=0 pe intervalul de integrare, deci integrala este bine definită. Trebuie să calculăm
x→0limx2F(x).
Avem
F(0)=0
și
x→0limx2=0.
Aplicăm regula lui l’Hôpital:
x→0limx2F(x)=x→0lim2xF′(x).
Prin teorema fundamentală a calculului integral,
F′(x)=x+1f(x).
Astfel,
x→0limx2F(x)=x→0lim2x(x+1)f(x).
Cum
f(0)=3⋅02−1+e0=0,
obținem din nou o formă nedeterminată de tip 00. Aplicăm încă o dată regula lui l’Hôpital:
x→0lim2x(x+1)f(x)=x→0lim(2x(x+1))′f′(x).
Derivăm:
f′(x)=6x+2e2x
și
(2x(x+1))′=(2x2+2x)′=4x+2.
Prin urmare,
x→0lim4x+2f′(x)=x→0lim4x+26x+2e2x=22=1.
Deci
x→0limx21∫0xt+1f(t)dt=1.
Autoevaluare pentru punctaj maxim
Toate cele 18 subpuncte au fost rezolvate în ordinea din subiect.
Au fost verificate condițiile de definiție pentru logaritm, pentru funcțiile cu radical la numitor și pentru limita cu integrala în vecinătatea lui 0.
La sistemul de ecuații s-au tratat separat existența unei infinități de soluții și condiția de soluție unică prin determinant.
La polinom s-au folosit corect relațiile lui Viète și teorema restului, cu verificarea soluțiilor reale.
La studiul funcției s-au justificat derivata, tangenta, monotonia și estimarea necesară pentru inegalitate.
Integralele și limita au fost calculate cu pași expliciți, iar rezultatele finale sunt simplificate și marcate clar.