Soluții BAC Istorie 2024 · Iunie–Iulie · Var. 10

SUBIECTUL I

Lupta din 1595 precizată în sursa B este lupta de la Călugăreni.
O informație din sursa A referitoare la acțiunile otomanilor din 1462 este că armata otomană de pe uscat a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele, iar flota turcească a pătruns pe Dunăre și a încercat cucerirea Chiliei.
Domnii Țării Românești la care se referă sursele sunt:

sursa A: Vlad Țepeș;
sursa B: Mihai Viteazul.

Sursa care susține că domnul organizează o campanie militară în sudul Dunării este sursa A.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei B:

Cauză: autoritățile otomane „nu puteau tolera răscoala țărilor române”, deoarece aceasta lovea Imperiul Otoman politic, militar și economic și putea deveni un îndemn pentru creștinii din Balcani.
Efect: „de aceea”, zeci de mii de oameni, sub comanda marelui vizir Sinan-Pașa, au fost puși în mișcare spre Dunăre împotriva lui Mihai Viteazul.

Două acțiuni diplomatice la care au participat românii în secolele al XV-lea - al XVI-lea, în afara tratatului de la Alba Iulia menționat în sursa B, sunt:

În secolul al XV-lea, Ștefan cel Mare a încheiat un tratat de alianță cu regele Ungariei, Matei Corvin, în 1475. Această acțiune diplomatică urmărea obținerea sprijinului antiotoman după victoria de la Vaslui și integrarea Moldovei în sistemul de alianțe creștine împotriva Porții.

În secolul al XVI-lea, aderarea lui Mihai Viteazul la Liga Sfântă, în 1594, a reprezentat o acțiune diplomatică antiotomană. Prin această orientare, Țara Românească s-a integrat într-o coaliție creștină susținută de papalitate și de Habsburgi, ceea ce a creat cadrul politic pentru declanșarea luptei antiotomane.

O asemănare între două fapte istorice desfășurate de români în secolul al XIV-lea este că bătălia de la Posada din 1330 și lupta de la Rovine din 1394/1395 au avut caracter defensiv și au urmărit apărarea autonomiei Țării Românești în fața unor puteri externe. La Posada, Basarab I s-a opus dominației maghiare, iar la Rovine, Mircea cel Bătrân a luptat împotriva expansiunii otomane.

SUBIECTUL II

O mare alianță precizată în sursa dată este Antanta.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Șeful guvernului din 1914 era I. I. C. Brătianu. O caracteristică a opiniei publice din România era că înclina spre intrarea în război alături de Antanta, având în vedere eliberarea națională a românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară: Transilvania, Banat și Bucovina.
Două informații din sursă referitoare la evenimentele din anul 1917 sunt:

seria marilor bătălii victorioase din iulie-august 1917 a început cu bătălia de la Mărăști;
această serie a continuat cu bătălia de la Mărășești, considerată cea mai importantă victorie românească din Primul Război Mondial, iar concomitent s-a desfășurat bătălia de la Oituz, unde înaintarea inamicului pe valea Trotușului a fost oprită.

Punct de vedere: acțiunile militare desfășurate în anul 1916 au început printr-o ofensivă românească în Transilvania, dar s-au încheiat nefavorabil pentru România, prin retragere, ocuparea Capitalei și restrângerea rezistenței în Moldova.

O primă informație care susține acest punct de vedere este că armata română a intrat în Transilvania în noaptea de 14/15 august 1916, însă succesul a fost de scurtă durată, deoarece armata română, neajutată la timp de aliați, a fost obligată să se retragă în fața trupelor germane și austro-ungare.

A doua informație este că România a fost atacată și pe frontul de sud de trupele conduse de generalul Mackensen, alături de trupe bulgare și turcești, iar în decembrie 1916 Capitala a fost ocupată, o bună parte a teritoriului național intrând sub ocupația militară a Puterilor Centrale.

Afirmația conform căreia democrația din România Mare se consolidează în perioada 1921-1930 este susținută prin adoptarea Constituției din 1923. Deoarece această constituție a consacrat principiul suveranității naționale, separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți cetățenești și votul universal masculin introdus după 1918, ea a creat cadrul juridic al funcționării democratice a României Mari. Prin urmare, Constituția din 1923 a contribuit la consolidarea regimului democratic în statul român întregit.

SUBIECTUL III

După Al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică, iar evoluția sa politică a fost marcată de instaurarea regimului comunist, de consolidarea dictaturii de partid și, după 1989, de revenirea treptată la democrație. Teza mea este că România postbelică a trecut de la totalitarismul impus cu sprijin sovietic la un regim național-comunist autoritar, iar după Revoluția din 1989 a început reconstrucția instituțiilor democratice.

O acțiune politică desfășurată în România între anii 1946-1960 a fost organizarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946. Un prim aspect este că acestea au avut loc într-un context de presiune politică exercitată de comuniști, după formarea guvernului condus de Petru Groza în 1945 și după creșterea influenței Partidului Comunist Român cu sprijinul Uniunii Sovietice. Un al doilea aspect este că rezultatele au fost falsificate în favoarea Blocului Partidelor Democratice, controlat de comuniști, deși opoziția democratică, reprezentată mai ales de PNȚ și PNL, avea un sprijin social important. Prin urmare, alegerile din 1946 au contribuit la eliminarea pluralismului politic real și au pregătit instaurarea deplină a regimului comunist, finalizată prin abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române.

În anii următori, regimul comunist și-a consolidat controlul prin măsuri precum naționalizarea principalelor mijloace de producție în 1948, colectivizarea agriculturii, desfășurată oficial între 1949 și 1962, și represiunea împotriva adversarilor politici. Cauza acestor transformări a fost dorința Partidului Muncitoresc Român de a copia modelul stalinist și de a controla economia și societatea. Efectul a fost distrugerea proprietății private în economie, restrângerea libertăților și subordonarea instituțiilor statului față de partidul unic.

Între anii 1964-1985, politica internă a României comuniste a cunoscut atât o etapă de relativă destalinizare, cât și o revenire la control ideologic sever. O primă măsură a fost adoptarea Constituției din 1965, prin care statul a primit denumirea de Republica Socialistă România, iar Partidul Comunist Român și-a confirmat rolul conducător în societate. Această măsură a marcat începutul regimului condus de Nicolae Ceaușescu și a păstrat caracterul totalitar al sistemului politic. O a doua măsură a fost lansarea Tezelor din iulie 1971, care au impus reideologizarea culturii și educației, controlul mai strict asupra vieții publice și dezvoltarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Astfel, după o scurtă perioadă de liberalizare relativă, regimul a devenit tot mai autoritar.

Un fapt istoric din perioada național-comunismului prin care România a participat la relațiile internaționale a fost condamnarea intervenției militare a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968. Nicolae Ceaușescu a criticat public invazia, încercând să afirme autonomia României față de Uniunea Sovietică. Cauza acestei poziții a fost dorința conducerii de la București de a promova o linie proprie în politica externă și de a câștiga prestigiu intern și internațional. Efectul a fost îmbunătățirea temporară a relațiilor României cu statele occidentale, care au privit Bucureștiul ca pe un aliat comunist mai independent față de Moscova. Totuși, această deschidere externă nu a dus la democratizarea internă, deoarece monopolul politic al PCR a rămas intact.

După Revoluția din decembrie 1989, România a revenit la pluralism politic și la instituții democratice, însă procesul de consolidare a fost gradual. Punctul meu de vedere este că în perioada 1990-1995 democrația postdecembristă s-a consolidat prin crearea cadrului constituțional al statului de drept și prin orientarea spre integrarea europeană, chiar dacă tranziția politică a fost tensionată. Un argument istoric relevant este adoptarea Constituției din 1991, aprobată prin referendum, care a consacrat pluralismul politic, separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și alegerea democratică a instituțiilor reprezentative. Deoarece aceste principii au înlocuit structurile partidului unic și au oferit baza juridică pentru funcționarea instituțiilor democratice, rezultă că România a făcut un pas decisiv spre consolidarea democrației. În plus, Declarația de la Snagov și depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană în 1995 au arătat orientarea oficială a României spre valorile democratice occidentale.

În concluzie, România postbelică a cunoscut mai întâi impunerea regimului comunist, prin falsificarea alegerilor, eliminarea opoziției și subordonarea instituțiilor față de partidul unic. Apoi, în etapa național-comunismului, regimul Ceaușescu a combinat autonomia externă față de Moscova cu un control intern tot mai rigid. După 1989, prin pluralism politic, Constituția din 1991 și apropierea de structurile europene, România a început consolidarea democrației postdecembriste.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am rezolvat toate cerințele în ordinea din subiect.
La itemii pe surse am folosit informații precise din sursele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Am etichetat explicit relația cauză-efect la Subiectul I și am formulat clar punctul de vedere la Subiectul al II-lea.
Am inclus acțiuni diplomatice și fapte istorice încadrate cronologic corect.
Eseul de la Subiectul al III-lea respectă succesiunea cronologică, folosește limbaj istoric adecvat, include cauze și efecte, măsuri interne, fapt de relații internaționale și argument pentru democrația postdecembristă.
Răspunsul este redactat complet, coerent și orientat spre punctaj maxim.