Soluții BAC Istorie 2022 · Iunie–Iulie · Var. 07

SUBIECTUL I

Statul medieval românesc precizat în sursa B este Țara Românească.
O informație din sursa A referitoare la bătălia de la Varna este că aceasta s-a dat la 10 noiembrie 1444, în Bulgaria, iar oastea creștină, puțin numeroasă, a fost învinsă de otomani.
Conducătorii din spațiul românesc la care se referă sursele sunt:

sursa A: Iancu de Hunedoara;
sursa B: Vlad Țepeș.

Sursa care susține că prin campania militară este amenințat centrul Imperiului Otoman este sursa A.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei B:

Cauză: Vlad Țepeș „a refuzat plata tributului și alte obligații impuse de turci” și a atacat prin surprindere la sud de Dunăre punctele fortificate otomane.
Efect: „ca urmare”, în primăvara anului 1462, o armată otomană condusă de Mehmed al II-lea pornește spre Țara Românească.

Alte două fapte istorice desfășurate de români în relațiile internaționale din secolul al XV-lea sunt:

Primul fapt istoric: În anul 1475, Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a înfrânt armata otomană condusă de Soliman Pașa în bătălia de la Vaslui/Podul Înalt. Victoria a avut importanță europeană, deoarece Moldova a oprit temporar ofensiva otomană, iar Ștefan cel Mare a încercat să obțină sprijinul principilor creștini prin scrisoarea adresată acestora după luptă.

Al doilea fapt istoric: În anul 1497, Ștefan cel Mare a respins expediția regelui Poloniei, Ioan Albert, în bătălia de la Codrii Cosminului. Conflictul arată implicarea Moldovei în raporturile internaționale cu Regatul Poloniei și afirmarea autonomiei politice a Moldovei față de pretențiile de dominație ale unei puteri vecine.

O asemănare între două acțiuni diplomatice la care participă românii în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea este caracterul lor antiotoman. Astfel, tratatul de la Alba Iulia din 1595, legat de Mihai Viteazul și de cooperarea cu principele Transilvaniei, și tratatul de la Luțk din 1711, încheiat de Dimitrie Cantemir cu Rusia lui Petru I, au urmărit obținerea sprijinului extern pentru lupta împotriva dominației otomane.

SUBIECTUL II

Conducătorul României precizat în sursă este Carol I.
Sursa se referă la secolul al XIX-lea.
Procesul istoric redeschis în 1875 este criza orientală. Cauza acestuia, menționată în sursă, este acțiunea popoarelor mici din sudul Dunării.
Două informații din sursă referitoare la guvernul României sunt:

proclamarea independenței României constituia un obiectiv al guvernului;
majoritatea membrilor guvernului considera nepotrivită punerea imediată în practică a proiectului independenței, invocând contextul extern nefavorabil.

Punct de vedere: Participarea României la război a devenit necesară pentru Rusia în vara anului 1877, după ce trupele rusești au întâmpinat dificultăți serioase pe frontul de la Plevna.

Susținere cu informații din sursă: În primul rând, sursa precizează că toate propunerile de cooperare militară româno-ruse au fost respinse de țarul Alexandru al II-lea și de cancelarul Gorceakov până în iulie 1877, deoarece Rusia credea că războiul va fi o simplă „plimbare în Balcani”. În al doilea rând, după două înfrângeri grele ale trupelor rusești la Plevna, comandamentul rus, prin marele duce Nicolae, a lansat un apel disperat pentru intrarea imediată în acțiune a armatei române. Așadar, intervenția României a fost cerută ca urmare a crizei militare rusești.

Afirmația conform căreia în statul român se adoptă măsuri de modernizare în perioada 1864-1870 este susținută de Legea rurală din 1864, adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece relațiile agrare tradiționale și obligațiile țărănești frânau modernizarea societății, reforma a desființat claca și a împroprietărit o parte a țăranilor. Prin urmare, statul român a realizat o transformare social-economică importantă, consolidând proprietatea țărănească și procesul de modernizare internă.

SUBIECTUL III

Evoluția României în secolul al XX-lea a fost marcată de trecerea de la democrația interbelică la autoritarism, apoi la regimul comunist și la dictatura național-comunistă. După constituirea României Mari în 1918, statul român a încercat să integreze provinciile unite și să consolideze instituțiile democratice, dar crizele politice interne și contextul european au favorizat, treptat, restrângerea democrației.

În primul deceniu după 1918, democrația românească s-a manifestat prin mai multe aspecte. Un prim aspect a fost introducerea votului universal masculin, aplicat la alegerile parlamentare din 1919, ceea ce a lărgit participarea politică a cetățenilor. Un al doilea aspect a fost existența pluralismului politic, exprimat prin activitatea partidelor precum Partidul Național Liberal, Partidul Național Român, Partidul Țărănesc și, din 1926, Partidul Național Țărănesc. Un al treilea aspect a fost adoptarea Constituției din 1923, care consacra principiul suveranității naționale, separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți cetățenești și funcționarea regimului parlamentar. Astfel, în anii 1918-1928, România Mare a avut un cadru politic democratic, chiar dacă viața politică era afectată de intervenția regelui în desemnarea guvernelor și de limitele practicii electorale.

În perioada interbelică târzie, democrația a fost afectată de ascensiunea autoritarismului. Legea fundamentală adoptată în România între anii 1931-1940 a fost Constituția din 1938, impusă în timpul regelui Carol al II-lea. Aceasta a avut drept consecință consolidarea regimului de autoritate monarhică: puterea regelui a crescut, rolul Parlamentului a fost redus, iar pluralismul politic a fost limitat prin instaurarea Frontului Renașterii Naționale ca organizație politică unică. Prin urmare, Constituția din 1938 a marcat ruptura față de democrația constituțională din 1923 și trecerea la un regim autoritar.

După Al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică, iar regimul comunist s-a instaurat treptat. În etapa stalinismului din a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai ales în anii 1950, o practică politică importantă a fost represiunea politică exercitată prin Securitate și prin sistemul penitenciar. Securitatea a urmărit eliminarea adversarilor regimului comunist: foști lideri ai partidelor democratice, membri ai rezistenței anticomuniste, intelectuali, clerici și țărani care se opuneau colectivizării. Această practică a inclus arestări, anchete, condamnări politice și detenție în închisori precum Sighet, Aiud sau Pitești. Deoarece Partidul Muncitoresc Român urmărea monopolul puterii după model sovietic, represiunea a fost folosită pentru distrugerea opoziției și pentru controlul societății; astfel, pluralismul politic a fost înlocuit de dictatura partidului unic.

În ceea ce privește România în perioada 1965-1988, punctul meu de vedere este că regimul condus de Nicolae Ceaușescu a evoluat de la o aparentă deschidere și autonomie externă spre o dictatură personală tot mai dură. La început, Ceaușescu a câștigat sprijin intern și prestigiu extern prin distanțarea de URSS, mai ales când a condamnat intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, în 1968. Totuși, după vizitele din Asia și după Tezele din iulie 1971, regimul a intensificat controlul ideologic, cultul personalității și cenzura. Deoarece Nicolae Ceaușescu a concentrat decizia politică în jurul propriei persoane și al familiei sale, instituțiile statului au devenit instrumente ale dictaturii, iar în anii 1980 politica de achitare accelerată a datoriei externe a produs austeritate, raționalizarea alimentelor și scăderea nivelului de trai. În concluzie, între 1965 și 1988 România nu a cunoscut democratizare reală, ci consolidarea unei dictaturi național-comuniste, cu efecte grave asupra societății.

Prin urmare, evoluția României în secolul al XX-lea a fost sinuoasă: democrația parlamentară afirmată după 1918 a fost limitată de autoritarismul regal, înlocuită apoi de totalitarismul comunist și transformată, în perioada Ceaușescu, într-o dictatură personală. Succesiunea acestor etape arată că modernizarea politică începută după Marea Unire a fost întreruptă de regimuri autoritare și totalitare.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am rezolvat toate cerințele în ordinea subiectului.
Am folosit informații exacte din surse și am etichetat explicit relația cauză-efect la Subiectul I.
Am formulat punctul de vedere de la Subiectul II și l-am susținut cu două informații din sursă.
Am inclus argument istoric cu conectori de cauzalitate și concluzie la Subiectul II, cerința 6.
Eseul de la Subiectul III respectă cronologia, include cele trei aspecte ale democrației după 1918, Constituția din 1938 și consecința ei, o practică politică stalinistă și un punct de vedere argumentat despre perioada 1965-1988.
Limbajul istoric este adecvat, iar răspunsurile sunt construite pentru punctaj maxim.