Soluții BAC Istorie 2022 · Simulare · Var. simulare

SUBIECTUL I

Bătălia din anul 1330, precizată în sursa A, este bătălia de la Posada.
Din sursa B, o informație referitoare la acțiunile din 1335-1345 este că, în războiul reluat cu Ungaria în 1335, au avut loc confruntări armate în Țara Bârsei și la Severin, iar în anii 1343-1345 Basarab a pierdut Severinul.
Statul medieval românesc la care se referă ambele surse este Țara Românească, iar conducătorul acestuia este Basarab I.
Sursa care susține că trupele muntene și bulgare sunt aliate este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: Basarab profitase de criza internă a Ungariei și ocupase Banatul Severinului, iar întărirea puterii lui Carol Robert reprezenta un pericol pentru el.

Efect: în anul 1330, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a hotărât să rezolve militar situația teritoriilor de la sud de Carpați, organizând campania împotriva Țării Românești.

Două fapte istorice referitoare la instituții centrale din spațiul românesc, desfășurate în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, sunt:

În secolul al XVI-lea, după instaurarea dominației otomane asupra Ungariei centrale, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituțiile centrale ale principatului erau principele, Dieta și Consiliul princiar; principele conducea politica internă și armata, dar era confirmat de sultan, ceea ce arată limitarea autonomiei politice.

În secolul al XVIII-lea, în Moldova și Țara Românească s-a instaurat regimul fanariot: în Moldova din 1711, iar în Țara Românească din 1716. Acest fapt a modificat instituția centrală a Domniei, deoarece domnii erau numiți direct de Poarta Otomană, aveau domnii scurte și erau controlați mai strict de Imperiul Otoman, deși continuau să conducă administrația, justiția și fiscalitatea cu sprijinul Divanului.

O asemănare între două autonomii locale atestate în spațiul românesc în secolul al XIII-lea este că voievodatul lui Litovoi și voievodatul lui Seneslau, menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, erau ambele formațiuni politice românești conduse de voievozi.

SUBIECTUL II

Un lider politic precizat în sursă este Nicolae Ceaușescu.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Practica politică utilizată în mediul rural este sistematizarea satului. Un obiectiv al acesteia era înlocuirea satelor cu centre agrotehnice; un alt obiectiv era transformarea locuitorilor din mediul rural în proletari.
Două informații din sursă referitoare la cultul personalității sunt:

cultul personalității a fost „probabil trăsătura definitorie” a regimului lui Ceaușescu;
în presă, la televizor și în cadrul adunărilor publice, Nicolae Ceaușescu se afla în centrul atenției.

Punct de vedere: Industria României a fost transformată de regimul Ceaușescu în principala prioritate economică, dezvoltarea ei fiind forțată și orientată mai ales spre industria grea.

Susținere cu informații din sursă: În primul rând, sursa arată că efortul de industrializare a fost „neînduplecat și împins la extrem”, iar industria grea trebuia să pună bazele economiei comuniste, să asigure autonomia față de Uniunea Sovietică și să întărească poziția internațională a țării. În al doilea rând, industria și întreprinderile ei au avut prioritate la alocarea investițiilor de capital, adesea în detrimentul agriculturii și al altor ramuri economice. Prin urmare, industrializarea a fost folosită ca instrument politic și economic central al regimului.

Regimul politic instaurat în România după prăbușirea ordinii comuniste în decembrie 1989 are caracter democratic. Un fapt istoric relevant este adoptarea Constituției din 1991. Deoarece această constituție a consacrat pluralismul politic, separația puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și alegerea reprezentanților prin vot, România s-a organizat pe principii democratice. Prin urmare, noul regim politic s-a deosebit de dictatura comunistă prin existența instituțiilor reprezentative și a libertăților politice.

SUBIECTUL III

Evoluția statului român în perioada 1801-1930 a fost marcată de trecerea de la proiectele politice moderne ale elitelor pașoptiste la formarea statului național, la consolidarea instituțională și apoi la realizarea României Mari. În acest proces, ideea de unitate națională s-a împletit cu modernizarea instituțiilor și cu afirmarea principiilor democratice.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un proiect politic important referitor la statul român modern a fost programul „Dorințele partidei naționale în Moldova”, redactat în 1848 de Mihail Kogălniceanu. Acesta exprima obiectivele revoluționarilor moldoveni și susținea modernizarea politică a societății. O prevedere esențială a proiectului era unirea Moldovei cu Țara Românească, idee care ar fi creat cadrul formării unui stat român modern. Proiectul pașoptist este important deoarece a transformat unirea și autonomia în obiective politice explicite ale elitei românești.

În deceniile șase-șapte ale secolului al XIX-lea, statul român modern s-a format printr-o succesiune de fapte istorice decisive. Un prim fapt este activitatea Adunărilor ad-hoc din 1857, convocate în Moldova și Țara Românească. Acestea au exprimat dorința românilor de unire, de autonomie, de guvern reprezentativ și de aducere a unui prinț străin. Ca urmare, problema românească a fost discutată pe plan european, iar Marile Puteri au adoptat Convenția de la Paris din 1858, care a creat un cadru politic favorabil unirii.

Al doilea fapt istoric este dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Deoarece aceeași persoană a fost aleasă domn în ambele principate, prevederile Convenției de la Paris au fost folosite în favoarea unirii politice. Prin urmare, anul 1859 marchează formarea statului român modern, numit inițial Principatele Unite.

Al treilea fapt istoric este consolidarea statului în timpul domniei lui Cuza și după 1866. În 1862 s-au unificat administrația și guvernul, iar Bucureștiul a devenit capitala noului stat. Apoi, prin reformele din 1864, precum secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și reforma învățământului, statul român și-a întărit instituțiile și a accelerat modernizarea societății. În 1866, după abdicarea lui Cuza, Carol I a devenit domnitor, iar Constituția din 1866 a introdus principii moderne precum separația puterilor, monarhia constituțională, guvernarea reprezentativă și drepturile cetățenești. Aceste fapte au contribuit la stabilitatea internă și la integrarea statului român în modelul politic european.

În anul 1918, un fapt istoric decisiv pentru realizarea României Mari a fost Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Reprezentanții românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au adoptat rezoluția de unire cu România. Acest act a contribuit la formarea României Mari, alături de unirea Basarabiei din 27 martie 1918 și de unirea Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Cauza acestei evoluții a fost contextul favorabil creat de prăbușirea imperiilor multinaționale la sfârșitul Primului Război Mondial și de afirmarea principiului autodeterminării naționale; efectul a fost constituirea unui stat român cuprinzând majoritatea provinciilor locuite de români.

În opinia mea, democrația din România Mare în perioada 1919-1930 a cunoscut o dezvoltare reală la nivel instituțional și constituțional, chiar dacă viața politică a păstrat unele limite. Un argument istoric este adoptarea Constituției din 1923, una dintre cele mai importante constituții democratice ale României interbelice. Deoarece aceasta consfințea caracterul național, unitar și indivizibil al statului, separația puterilor, drepturi și libertăți cetățenești, pluralism politic și funcționarea Parlamentului, România Mare avea instituții specifice unei monarhii constituționale democratice. De asemenea, după introducerea votului universal masculin, alegerile parlamentare au permis participarea politică a unui număr mult mai mare de cetățeni. Prin urmare, în perioada 1919-1930, România Mare poate fi caracterizată drept un stat democratic parlamentar, chiar dacă practica politică era influențată de rolul regelui și de intervenția guvernelor în organizarea alegerilor.

În concluzie, între 1801 și 1930, statul român a evoluat de la proiecte politice moderne și naționale la un stat unitar consolidat. Unirea din 1859 a creat statul român modern, reformele și Constituția din 1866 l-au consolidat, anul 1918 a adus realizarea României Mari, iar Constituția din 1923 a oferit cadrul democratic al statului național unitar.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Subiectul I: toate cele 7 cerințe sunt rezolvate în ordine; sunt indicate bătălia, informația din sursă, statul și conducătorul, sursa corectă, relația cauză-efect, două fapte despre instituții centrale și asemănarea dintre autonomii locale.
Subiectul II: toate cele 6 cerințe sunt rezolvate în ordine; răspunsurile folosesc informații din sursă, punctul de vedere este susținut cu două informații, iar argumentul despre democrația post-1989 include cauzalitate și concluzie.
Subiectul III: eseul respectă cronologia, include proiect politic și prevedere, trei fapte din deceniile șase-șapte ale secolului al XIX-lea, un fapt din 1918, punct de vedere despre democrația din România Mare și argument istoric cu conectori logici.
Limbajul istoric este adecvat, iar cerințele privind cauză-efect, argumentare, succesiune cronologică și structură sunt îndeplinite.