Soluții BAC Istorie 2021 · Iunie–Iulie · Var. 04

SUBIECTUL I

Voievodul Transilvaniei precizat în sursa B este Iancu de Hunedoara.
O informație din sursa A referitoare la domeniul economic este că Petru Mușat a bătut primii bani moldovenești de argint. De asemenea, sursa menționează că veniturile Moldovei au crescut prin comerțul intern și de tranzit.
Două spații istorice la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Moldova și Ungaria.
Sursa care susține că adoptarea catolicismului este temporară este sursa A.
Relație cauză-efect din sursa B:

Cauză: Ștefan cel Mare începe, din 1470, rezistența față de Poartă, iar opțiunea sa antiotomană este remarcată de oficialitățile otomane.

Efect: Oficialitățile otomane hotărăsc războiul împotriva Moldovei, mai întâi printr-un atac al tătarilor, apoi prin intervenția directă a forțelor otomane, care se încheie cu bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475.

Alte două acțiuni la care participă românii în cadrul relațiilor internaționale din secolele al XIV-lea - al XV-lea sunt:

Bătălia de la Posada (1330). Basarab I, domnul Țării Românești, s-a confruntat cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care urmărea readucerea voievodatului sud-carpatic sub autoritatea maghiară. Victoria românilor la Posada a avut ca efect consolidarea independenței Țării Românești.

Tratatul de la Brașov (1395). Mircea cel Bătrân a încheiat o alianță cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în contextul pericolului otoman. Această acțiune diplomatică a integrat Țara Românească în frontul antiotoman și a oferit sprijin extern pentru apărarea autonomiei sale.

O asemănare între două acțiuni diplomatice desfășurate de reprezentanții spațiului românesc în secolele al XVI-lea - al XVII-lea este caracterul antiotoman. De exemplu, tratatul încheiat de Mihai Viteazul cu Sigismund Bathory la Alba Iulia, în 1595, și tratatul încheiat de Mihai Viteazul cu împăratul Rudolf al II-lea, în 1598, urmăreau obținerea sprijinului militar și politic extern pentru lupta împotriva Imperiului Otoman.

SUBIECTUL II

Statul sub suzeranitatea căruia se află România, precizat în sursă, este Imperiul Otoman.
Sursa se referă la secolul al XIX-lea.
Conducătorul statului român menționat în sursă este Carol I. O acțiune desfășurată între România și Serbia este semnarea tratatului de alianță din 1868, care prevedea o acțiune militară comună pentru înlăturarea suzeranității Imperiului Otoman.
Două informații din sursă referitoare la Tratatul României cu Austro-Ungaria sunt:

tratatul a fost semnat în 1875 și prevedea dezvoltarea comerțului între cele două țări;
avantajele economice reveneau în mod clar Austro-Ungariei, deoarece acesteia i se acordaseră tarife vamale foarte scăzute la aproape toate mărfurile.

Punct de vedere: Relațiile dintre România și Rusia au evoluat spre o cooperare diplomatică și comercială determinată de interese politice convergente, chiar dacă Rusia a acționat prudent pentru a nu provoca Imperiul Otoman.

Informația 1: România a stabilit, în 1874, o agenție diplomatică la Sankt Petersburg, iar în 1875 au început negocierile pentru un tratat comercial.

Informația 2: Tratatul comercial a fost semnat în martie 1876 și ratificat în octombrie 1876, iar prin aceasta o a doua Mare Putere recunoștea dreptul României de a încheia acorduri internaționale fără consimțământul guvernului otoman.

Un fapt istoric relevant este elaborarea programului „Dorințele partidei naționale în Moldova”, în 1848, de către Mihail Kogălniceanu. Acest proiect politic cerea unirea Moldovei cu Țara Românească, autonomie și reforme moderne. Deoarece a formulat explicit obiectivul unirii și a oferit elitei pașoptiste un program politic coerent, el a pregătit revendicările unioniste reluate în anii 1857-1859. Prin urmare, proiectul politic pașoptist a favorizat constituirea statului român modern prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859.

SUBIECTUL III

Evoluția României în secolul al XX-lea a fost marcată de trecerea de la idealul național al Marii Uniri la modernizarea democratică interbelică, apoi la impunerea regimului comunist după Al Doilea Război Mondial. În ansamblu, istoria României din acest secol arată alternanța dintre afirmarea statului național și limitarea libertăților politice prin instaurarea totalitarismului.

În primele două decenii ale secolului al XX-lea, conflictul politico-militar internațional decisiv a fost Primul Război Mondial. O primă acțiune desfășurată de români a fost intrarea României în război, în august 1916, de partea Antantei, după semnarea convenției politice și militare cu Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia. România urmărea eliberarea teritoriilor locuite de români aflate în stăpânirea Austro-Ungariei. O consecință a acestei acțiuni a fost deschiderea frontului românesc și recunoașterea, de către aliați, a obiectivului unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu România.

O a doua acțiune a românilor în contextul aceluiași conflict a fost rezistența armatei române în bătăliile din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. După campania dificilă din 1916 și retragerea autorităților la Iași, armata română reorganizată a reușit să oprească ofensiva Puterilor Centrale. Consecința acestei acțiuni a fost menținerea existenței statului român și păstrarea unui nucleu politic și militar care a făcut posibilă participarea României la realizarea Marii Uniri din 1918. În contextul prăbușirii imperiilor multinaționale, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România, formând România Mare.

După Marea Unire, un aspect esențial al consolidării statului român a fost adoptarea Constituției din 1923. Aceasta a avut rolul de a organiza România întregită și de a integra provinciile unite în același cadru politic și juridic. Constituția proclama România ca stat național, unitar și indivizibil, menținea monarhia constituțională și consacra principii democratice precum suveranitatea națională, separarea puterilor în stat și drepturile și libertățile cetățenești. Prin aceste prevederi, legea fundamentală din 1923 a consolidat regimul democratic parlamentar din perioada interbelică.

După Al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică. Noul regim politic impus în România postbelică, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost regimul comunist totalitar. Acesta s-a impus treptat prin prezența Armatei Roșii, presiunea Partidului Comunist Român, falsificarea alegerilor din 1946, eliminarea opoziției și abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, urmată de proclamarea Republicii Populare Române. Ca urmare, monarhia constituțională a fost înlocuită de un regim de tip sovietic, bazat pe partid unic, represiune și controlul statului asupra societății.

Punct de vedere: În perioada 1952-1980, politica internă a României a fost dominată de consolidarea și menținerea controlului totalitar al Partidului Comunist asupra societății, chiar dacă în anii 1960 au existat unele gesturi de destindere față de modelul stalinist.

Un argument istoric este evoluția de la regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel al lui Nicolae Ceaușescu. Constituția din 1952 a exprimat orientarea stalinistă a statului, iar regimul a continuat colectivizarea agriculturii, încheiată în 1962, prin care proprietatea țărănească a fost desființată și satul a fost subordonat economiei socialiste. După 1965, Nicolae Ceaușescu a continuat monopolul politic al partidului, consacrat prin Constituția din 1965, care afirma rolul conducător al Partidului Comunist Român. De asemenea, după „Tezele din iulie” din 1971, controlul ideologic asupra culturii și educației s-a accentuat, iar în 1974 Ceaușescu a devenit președinte al Republicii Socialiste România, fapt care a întărit cultul personalității. Deoarece partidul unic controla instituțiile, economia, cultura și viața publică, iar opoziția politică era imposibilă, politica internă a României din perioada 1952-1980 a avut un caracter totalitar. Prin urmare, chiar dacă au existat momente limitate de relaxare, direcția dominantă a fost subordonarea societății față de statul comunist și față de conducerea partidului.

În concluzie, secolul al XX-lea a adus României atât realizarea idealului național prin Marea Unire și consolidarea constituțională democratică din 1923, cât și pierderea democrației după 1945, prin instaurarea comunismului. Evoluția României a fost astfel determinată de marile conflicte internaționale, de transformările geopolitice europene și de raportul dintre proiectele democratice și regimurile autoritare sau totalitare.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am rezolvat toate cerințele în ordinea subiectului.
Am folosit informații precise din sursele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Am etichetat explicit relația cauză-efect, punctul de vedere, argumentul și asemănarea cerută.
Am inclus la Subiectul al III-lea două acțiuni din contextul Primului Război Mondial și câte o consecință pentru fiecare.
Am prezentat Constituția din 1923, regimul comunist postbelic și politica internă din perioada 1952-1980.
Am respectat cronologia, limbajul istoric, conexiunile cauzale și concluzia necesare pentru punctaj maxim.