Soluții BAC Română Uman 2023 · Iunie–Iulie · Var. 06

SUBIECTUL I.A

În text, secvența „de bună seamă” are sensul de „desigur”, „cu siguranță”, „fără îndoială”. Autorul sugerează astfel că plecarea lui Creangă la București avea, foarte probabil, scopul de a-l întâlni pe Constantin și de a consulta încă un medic.
Două dintre sursele de venit ale lui Ion Creangă, menționate în fragment, sunt activitatea de institutor și deținerea unei tutungerii, textul precizând că era „institutor cu patru gradații” și „debitant de tutun”. O altă sursă posibilă era tipografia, deoarece Creangă era și „proprietar asociat de tipografie”.
Pentru Ion Creangă, curcubeul poate semnifica speranța, alinarea și posibilitatea unei schimbări favorabile în viața sa, marcată de boală și de presimțirea morții. Această semnificație este susținută de secvența: „un curcubeu ivit la răsărit, semn, poate, pentru el, de schimbări în bine”, dar și de afirmația că un alt curcubeu „îi dădu poate o nouă alinare”.
Ion Creangă călătorește la Târgu-Neamț deoarece simte apropierea sfârșitului și dorește să revadă locurile copilăriei și rudele. Fragmentul precizează că „presimțea că n-are s-o mai ducă mult” și că „mai vrea să vadă o dată locurile copilăriei și neamurile”.
O trăsătură morală a lui Ion Creangă este recunoștința față de școala în care s-a format. Revenind la Târgu-Neamț, el oferă școlii un exemplar din „Povățuitor”, scriind dedicația „pentru bibliotecă”, gest care arată respect față de educație și față de trecutul său.

SUBIECTUL I.B

Consider că oamenii trebuie să își exprime recunoștința față de școlile în care au fost formați, deoarece educația primită acolo contribuie decisiv la construirea identității lor intelectuale și morale. Școala nu este doar un spațiu al acumulării de informații, ci și locul în care se formează deprinderi, valori și modele de raportare la lume.

În primul rând, recunoștința față de școală reprezintă o formă de asumare a propriei deveniri. Fragmentul din volumul lui G. Călinescu îl prezintă pe Ion Creangă întorcându-se la școala unde învățase, emoționat de vederea băncilor. Gestul său de a dărui un exemplar din „Povățuitor”, cu dedicația „Școalei primare de băieți No. 1, pentru bibliotecă”, arată că scriitorul înțelege legătura dintre începuturile sale modeste și personalitatea culturală pe care a devenit-o. Prin urmare, a mulțumi școlii înseamnă a recunoaște rolul acesteia în propriul destin.

În al doilea rând, exprimarea recunoștinței poate avea un efect benefic asupra comunității. Un fost elev care revine, donează cărți, sprijină proiecte sau vorbește cu respect despre profesorii săi transmite generațiilor tinere ideea că educația are valoare. De exemplu, în experiența personală, întâlnirile cu absolvenți care povestesc despre parcursul lor îi motivează pe elevi mai mult decât simplele îndemnuri teoretice. În cultură, numeroși oameni de valoare și-au evocat profesorii ca repere morale, ceea ce confirmă importanța memoriei recunoscătoare.

În concluzie, recunoștința față de școală este necesară, fiindcă exprimă respectul pentru formare și întărește legătura dintre individ și comunitatea care l-a ajutat să se dezvolte.

SUBIECTUL al II-lea

Textul poetic exprimă melancolia eului liric provocată de pierderea idealurilor, idee concentrată în metafora „visuri risipite”. Natura devine un corespondent al stării interioare: „frunzele pălite” și „pustiirea de pe vale” sugerează degradarea, singurătatea și tristețea. Repetiția versurilor „A mele visuri risipite” și „Ce-mi umplu inima de jale” accentuează caracterul obsesiv al suferinței. Apostrofa „Copac” și imaginea revenirii „zilelor fericite” creează un contrast între regenerarea naturii și imposibilitatea refacerii sufletești a eului liric. Astfel, mijloacele artistice susțin ideea poetică a unei dureri persistente, cauzate de destrămarea visurilor.

SUBIECTUL al III-lea

Romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, publicat în 1920, este o operă realist-obiectivă, reprezentativă pentru proza interbelică. Prin temă, structură și tehnici narative, romanul urmărește viața satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, surprinzând raporturile sociale determinate de proprietatea asupra pământului. Personajul principal, Ion al Glanetașului, este construit realist, ca produs al mediului rural în care prestigiul omului depinde de avere, dar și ca individualitate puternică, dominată de o patimă care îi organizează întreaga existență.

Statutul social al personajului este esențial pentru înțelegerea destinului său. Ion este un țăran sărac din Pripas, fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei. Deși familia lui a pierdut pământul, el se remarcă prin hărnicie, forță fizică și dorința de a-și depăși condiția. Social, se simte umilit de sărăcie și de disprețul celor bogați, mai ales al lui Vasile Baciu, care îl numește „sărăntoc”. Psihologic, Ion este frământat de o tensiune permanentă între iubirea pentru Florica și dorința de a obține pământurile Anei. Moral, personajul este ambiguu: are vitalitate, energie și inteligență practică, dar devine brutal, egoist și lipsit de scrupule atunci când urmărește împlinirea obsesiei sale.

Trăsătura dominantă a lui Ion este patima pentru pământ, transformată într-o formă de posesie absolută. O primă secvență semnificativă este hora de la începutul romanului. Acolo, Ion o joacă pe Ana, deși o iubește pe Florica. Alegerea nu este sentimentală, ci calculată, pentru că Ana este fiica bogatului Vasile Baciu. Scena evidențiază conflictul dintre dorința inimii și interesul social. Umilința publică provocată de Baciu îi rănește orgoliul și îi întărește hotărârea de a dobândi pământ. Ion nu urmărește doar averea, ci și recunoașterea comunității, într-o lume în care omul fără pământ este considerat lipsit de valoare.

A doua secvență relevantă este aceea în care Ion sărută pământul. După ce intră în posesia averii dorite, relația lui cu pământul capătă o intensitate aproape erotică și religioasă. Gestul de a se apleca și de a săruta brazda arată că pământul devine pentru el o realitate mai importantă decât oamenii. Scena are valoare simbolică: Ion își împlinește visul social, dar își pierde echilibrul moral. Bucuria posesiei nu îl umanizează, ci îi amplifică setea de stăpânire. De aceea, destinul lui este tragic, fiindcă patima care îl ridică social îl distruge sufletește și, în final, fizic.

Un prim element de construcție semnificativ pentru personaj este conflictul. Romanul dezvoltă atât un conflict exterior, între Ion și comunitatea care îl judecă după avere, cât și un conflict interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Titlurile celor două părți ale romanului, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, marchează tocmai această tensiune. Ion nu reușește să împace cele două chemări: o folosește pe Ana pentru a obține pământul, apoi se întoarce spre Florica, provocând degradarea tuturor relațiilor sale. Astfel, conflictul construiește un personaj dominat de instincte puternice, incapabil să își controleze dorințele.

Un al doilea element important îl reprezintă modalitățile de caracterizare. Ion este caracterizat direct de narator și de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin fapte, gesturi, limbaj și relațiile cu Ana, Florica, Vasile Baciu și George. Naratorul obiectiv nu intervine sentimental pentru a-l scuza, ci îl urmărește lucid, în logica mediului social. Faptele lui Ion îl definesc mai convingător decât orice explicație: seducerea Anei, presiunile asupra lui Vasile Baciu, brutalitatea conjugală și întoarcerea spre Florica arată treptat degradarea morală a personajului. În același timp, tehnica narativă realistă, cu detalii sociale și psihologice precise, îl face credibil, nu schematic.

De asemenea, incipitul și finalul romanului contribuie la interpretarea destinului personajului. Drumul care intră în satul Pripas, prezentat la început, introduce cititorul într-un univers închis, guvernat de reguli sociale dure. La final, același motiv al drumului sugerează că viața satului continuă după moartea lui Ion, iar destinul individual este absorbit de existența colectivă. Această structură circulară întărește caracterul realist al romanului și arată că personajul este, în același timp, o individualitate puternică și expresia unei lumi.

În concluzie, Ion al Glanetașului este un personaj realist complex, construit prin statut social, conflicte, fapte și relații semnificative. El ilustrează drama țăranului sărac care confundă demnitatea cu posesia pământului. Liviu Rebreanu nu creează doar un personaj vinovat, ci o conștiință sfâșiată de forțe sociale și instinctuale, al cărei destin demonstrează că împlinirea obținută prin sacrificarea valorilor morale duce inevitabil la prăbușire.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am respectat structura cerută: frontmatter YAML, titlu H1 și secțiunile SUBIECTUL I.A, SUBIECTUL I.B, SUBIECTUL al II-lea, SUBIECTUL al III-lea.
La SUBIECTUL I.A, toate răspunsurile sunt formulate în enunțuri, iar cerințele care solicită justificare includ secvențe exacte din text.
Textul argumentativ de la SUBIECTUL I.B depășește 150 de cuvinte, formulează opinia, dezvoltă două argumente, valorifică fragmentul și include exemplu personal/cultural, conectori și concluzie.
Comentariul de la SUBIECTUL al II-lea depășește 50 de cuvinte și evidențiază relația dintre ideea poetică și mijloace artistice precum metafora, repetiția, apostrofa, contrastul și imaginile naturii.
Eseul de la SUBIECTUL al III-lea depășește 400 de cuvinte și respectă cerința: personaj dintr-un text narativ studiat aparținând lui Liviu Rebreanu.
Eseul include statutul social, psihologic și moral al personajului, o trăsătură dominantă ilustrată prin două secvențe comentate, precum și elemente de structură, compoziție și limbaj relevante pentru construcția personajului.
Redactarea urmărește norma limbii literare, coerența argumentării, folosirea terminologiei literare adecvate și acoperirea completă a baremului pentru punctaj maxim.