Soluții BAC Istorie 2025 · Iunie–Iulie · Var. 03

SUBIECTUL I

Instituția politică centrală din Țările Române, precizată în sursa A, este domnia.
Din sursa B, o informație referitoare la Liga Sfântă este că aceasta era o alianță împotriva turcilor, inițiată de Habsburgi și de papă. Din această grupare făceau parte și Spania, Veneția, unele ducate italiene, Moldova și Transilvania.
Două spații istorice precizate atât în sursa A, cât și în sursa B sunt Moldova și Țara Românească.
Sursa care susține că revolta antiotomană este declanșată la București este sursa B.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei A:

Cauză: „modificarea raportului de forțe în favoarea Imperiului Otoman”, în al doilea sfert al secolului al XVI-lea.

Efect: această schimbare „a adus domnia la discreția Imperiului Otoman”, ceea ce s-a manifestat prin înlocuirea tot mai frecventă a domnilor și numirea lor direct de la Istanbul.

Alte două acțiuni militare la care participă românii în secolele al XV-lea - al XVI-lea, în afara celor la care se referă sursa B, sunt:

Lupta de la Vaslui/Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475. Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a organizat apărarea împotriva unei armate otomane conduse de Soliman Pașa. Victoria moldovenilor a demonstrat capacitatea Moldovei de a se apăra în fața expansiunii otomane și a consolidat prestigiul european al domnului.
Lupta de la Jiliște, din aprilie 1574. Ioan Vodă cel Viteaz, domnul Moldovei, a învins o oaste munteano-otomană care susținea instalarea lui Petru Șchiopul pe tronul Moldovei. Acțiunea se înscrie în politica de rezistență antiotomană a lui Ioan Vodă, declanșată după încercarea Porții de a spori controlul asupra Moldovei.

O asemănare între două autonomii locale atestate în spațiul românesc sud-carpatic, în secolul al XIII-lea, este că voievodatul lui Litovoi și voievodatul lui Seneslau erau formațiuni politice românești conduse de voievozi locali. Ambele sunt menționate în contextul Diplomei cavalerilor ioaniți din 1247 și ilustrează existența unor structuri politice autohtone înaintea întemeierii Țării Românești.

SUBIECTUL II

Conducătorul guvernului României precizat în sursa dată este dr. Petru Groza.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Regele României la care se referă sursa este Mihai I.

O acțiune desfășurată de acesta, menționată în sursă, este că, la 30 decembrie 1947, a abdicat, după ce Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat o cerere ultimativă de abdicare.

Două informații din sursă referitoare la alegerile din 1946 sunt:

pe parcursul campaniei electorale, până în noiembrie 1946, comuniștii au utilizat toate mijloacele de intimidare;
deși partidele democratice, în special Partidul Național Țărănesc, au obținut o mare victorie electorală, comuniștii au falsificat rezultatul alegerilor, provocând protestele partidelor democratice.

Punct de vedere: Tratatul de pace din 1947 a avut pentru România un rezultat contradictoriu: a recunoscut recuperarea Transilvaniei, dar a confirmat pierderi teritoriale, obligații economice și menținerea influenței sovietice.

O primă informație care susține punctul de vedere este că, în urma tratatului semnat la 10 februarie 1947, României i-a fost recunoscut dreptul asupra întregului teritoriu transilvan, prin anularea efectelor Arbitrajului de la Viena din august 1940.

A doua informație este că România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice, era obligată să plătească despăgubiri de război și să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul ei, trupe care au rămas în realitate până în 1958.

Afirmația conform căreia în România se utilizează practici politice totalitare în perioada 1949-1965 este susținută de represiunea politică exercitată prin Securitate în anii 1950. Începând cu 1950, regimul comunist a folosit închisori politice precum cea de la Sighet pentru eliminarea foștilor demnitari, lideri ai partidelor democratice, intelectuali și opozanți reali sau considerați periculoși. Deoarece Partidul Muncitoresc Român urmărea monopolizarea puterii și suprimarea oricărei opoziții, arestările politice, supravegherea populației și controlul ideologic au fost practici specifice unui regim totalitar. Prin urmare, în România anilor 1949-1965, puterea comunistă a folosit teroarea politică pentru a controla societatea și instituțiile statului.

SUBIECTUL III

Constituirea și evoluția statului român în secolul al XIX-lea au fost rezultatul îmbinării proiectelor politice românești cu un context internațional favorabil. De la programele pașoptiste până la Unirea Principatelor, Constituția din 1866 și obținerea independenței, elita politică românească a urmărit modernizarea instituțională, afirmarea autonomiei și integrarea statului român în sistemul european.

Un proiect politic referitor la statul român modern, elaborat în spațiul românesc în perioada 1821-1848, este Dorințele Partidei Naționale din Moldova, redactat în 1848 de Mihail Kogălniceanu. Un prim aspect al acestui proiect este susținerea unirii Moldovei cu Țara Românească, obiectiv care anticipa constituirea statului român modern. Al doilea aspect este caracterul său reformator: documentul cerea autonomie, instituții reprezentative, egalitate în fața legii și desființarea privilegiilor feudale. Astfel, programul pașoptist moldovean lega modernizarea politică de ideea unității naționale.

O acțiune desfășurată de români în perioada 1857-1864 a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. După Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris din 1856, problema unirii Principatelor a intrat sub controlul Marilor Puteri, iar Adunările ad-hoc din 1857 au exprimat dorința românilor de unire, autonomie și domn străin. Convenția de la Paris din 1858 a acceptat doar o unire limitată, sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu instituții separate. Deoarece documentul nu interzicea alegerea aceleiași persoane ca domn în ambele principate, românii l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și domn al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Ca urmare, s-a realizat unirea de facto, iar statul român modern a început să funcționeze sub o conducere unică.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate reforme care au consolidat noul stat. Secularizarea averilor mănăstirești din 1863, reforma agrară din 1864 și reforma învățământului din 1864 au contribuit la modernizarea societății și la întărirea autorității statului. Aceste măsuri au creat cadrul intern pentru continuarea procesului de organizare politică după abdicarea lui Cuza și aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1866.

Două aspecte referitoare la Constituția din 1866 sunt importante pentru evoluția statului român. În primul rând, Constituția din 1866, inspirată din modelul belgian, a consacrat monarhia constituțională ereditară, separarea puterilor în stat și existența instituțiilor reprezentative: domn, guvern, Parlament și instanțe judecătorești. În al doilea rând, legea fundamentală a afirmat drepturi și libertăți cetățenești și a organizat statul fără a menționa suzeranitatea otomană și garanția colectivă a Marilor Puteri. Prin urmare, Constituția din 1866 a reprezentat un pas decisiv spre consolidarea autonomiei politice și a regimului constituțional modern.

Politica externă a României în perioada 1877-1890 a urmărit transformarea autonomiei în independență recunoscută internațional și apoi consolidarea securității statului prin apropierea de marile alianțe europene. Punctul meu de vedere este că, în această perioadă, România a folosit atât acțiunea militară, cât și diplomația pentru a-și afirma suveranitatea. Un argument istoric relevant este participarea României la Războiul de Independență din 1877-1878. La 9 mai 1877, Parlamentul a proclamat independența României față de Imperiul Otoman, iar armata română a luptat la sud de Dunăre, la Plevna, Grivița, Rahova și Vidin. Deoarece contribuția militară românească a fost importantă pentru înfrângerea otomanilor, independența a fost recunoscută prin Congresul de la Berlin din 1878, chiar dacă România a fost obligată să cedeze sudul Basarabiei către Rusia și a primit Dobrogea. Prin urmare, politica externă românească din 1877-1890 a consolidat statutul internațional al statului, proces continuat prin proclamarea Regatului României în 1881 și prin aderarea secretă la Tripla Alianță în 1883, ca soluție de securitate într-un context european tensionat.

În concluzie, statul român din secolul al XIX-lea s-a format prin trecerea de la proiectele politice ale generației pașoptiste la acțiuni concrete: unirea de facto din 1859, reformele lui Cuza, organizarea constituțională din 1866 și obținerea independenței în 1877-1878. Evoluția sa arată o succesiune logică: proiect politic, unificare, modernizare internă, afirmare constituțională și recunoaștere internațională.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordinea dată.
Utilizarea surselor: răspunsurile de la Subiectul I și Subiectul al II-lea folosesc informații exacte din sursele indicate.
Relații și argumentare: sunt marcate explicit relația cauză-efect, punctele de vedere și argumentele istorice cu termeni cauzali precum „deoarece” și „prin urmare”.
Acuratețe cronologică: exemplele includ date, secole, domni, instituții și tratate relevante, fără anacronisme.
Eseu: Subiectul al III-lea include proiect politic din 1848, acțiune din 1857-1864, două aspecte despre Constituția din 1866 și punct de vedere argumentat pentru politica externă din 1877-1890.
Punctaj maxim: formulările sunt complete, clare și orientate spre cerințele baremului de BAC.