Soluții BAC Istorie 2025 · Iunie–Iulie · Var. 01

SUBIECTUL I

Un lider politic precizat în sursa A este Stalin.
O informație din sursa B referitoare la Primăvara de la Praga este că, în 1968, aceasta a reprezentat o viguroasă mișcare de eliberare afirmată în Partidul Comunist Cehoslovac, iar pentru a-i pune capăt, trupe ale Uniunii Sovietice și ale altor patru state membre ale Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia.
Două spații istorice precizate atât în sursa A, cât și în sursa B sunt Iugoslavia și Albania.
Sursa care susține că planul stabilit de liderul sovietic este refuzat de conducătorii români este sursa B.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei A:

Cauză: armatele sovietice ocupau deja zonele respective din Europa de Est.

Efect: Deoarece armatele sovietice se aflau în aceste teritorii, Stalin a putut să impună frontierele Europei de Est „fără să-și asume un risc ieșit din comun”.

Două fapte istorice desfășurate în statul român în perioada 1948-1960 sunt:

Naționalizarea principalelor mijloace de producție, realizată prin legea din 11 iunie 1948. Prin această măsură, întreprinderile industriale, bancare, miniere, de transport și de asigurări au trecut în proprietatea statului. Măsura a urmărit instaurarea economiei centralizate după model sovietic și a contribuit la eliminarea proprietății private importante din economie.

Colectivizarea agriculturii, începută oficial în 1949. Regimul comunist a urmărit trecerea gospodăriilor țărănești în forme colective de proprietate, precum gospodăriile agricole colective, folosind presiuni administrative, propagandă și represiune împotriva țăranilor care se opuneau. În perioada 1949-1960, colectivizarea a afectat profund satul românesc, deși procesul a fost declarat încheiat abia în 1962.

O asemănare între două practici politice utilizate de statul român în plan intern la sfârșitul secolului al XX-lea, începând cu anul 1990, este că pluralismul politic și organizarea alegerilor libere sunt practici democratice. Ambele permit competiția dintre mai multe partide și exprimarea voinței cetățenilor prin vot, spre deosebire de monopolul politic al partidului unic din perioada comunistă.

SUBIECTUL al II-lea

Un domnitor al Moldovei precizat în sursa dată este Petru Rareș.
Sursa dată se referă la secolul al XVI-lea.
Lupta din 1529 precizată în sursă este lupta de la Feldioara, desfășurată la 22 iunie 1529. O caracteristică a acesteia este că oștile moldovene au învins armatele lui Ferdinand de Habsburg, asigurând succesul adepților lui Ioan Zápolya.
Două informații din sursă referitoare la măsurile luate de domn în politica internă a Moldovei sunt:

Petru Rareș a întărit domnia și a limitat imunitățile marii boierimi.
Domnul a sporit siguranța drumurilor și a ridicat importante edificii de apărare și de închinăciune, iar capitala, cetățile, târgurile, curțile, bisericile și mănăstirile au fost refăcute, mărite sau ridicate din temelii.

Punct de vedere: Relațiile dintre Moldova și Imperiul Otoman au fost conflictuale și marcate de presiunea Porții pentru control politic și teritorial asupra Moldovei.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că, în 1538, sultanul Suleiman Magnificul s-a îndreptat spre Moldova cu o armată de 150.000-200.000 de oameni, condusă de sultanul însuși. A doua informație este că, în timpul acestei expediții, otomanii au răpit Moldovei cetatea Tighina cu teritoriul din jur, transformând-o în raia cu numele de Bender, iar sultanul l-a numit domn pe Ștefan Lăcustă. Aceste informații arată intervenția militară și politică otomană în Moldova.

Afirmația conform căreia la începutul secolului al XVIII-lea au loc acțiuni care vizează instituția domniei din Moldova este susținută prin Tratatul de la Luțk din 1711, încheiat de Dimitrie Cantemir cu țarul Petru I al Rusiei. Deoarece Dimitrie Cantemir urmărea eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea otomană și consolidarea propriei domnii, tratatul prevedea, între altele, domnie ereditară în familia Cantemir și protecția Rusiei asupra Moldovei. Prin urmare, tratatul a vizat direct instituția domniei, încercând să îi schimbe statutul politic și modul de transmitere.

SUBIECTUL al III-lea

Constituirea și evoluția statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea au fost determinate de acțiunea politică a românilor, de reformele interne și de folosirea contextului internațional favorabil. Teza susținută este că statul român modern s-a format prin unirea Principatelor, s-a consolidat prin reforme și prin obținerea independenței, iar politica externă din anii 1916-1918 a urmărit realizarea unității naționale.

O acțiune desfășurată de români în perioada 1857-1859 a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales domn al Țării Românești. Românii au valorificat faptul că documentele internaționale nu interziceau explicit alegerea aceleiași persoane în cele două Principate. Ca urmare, s-a realizat unirea de facto a Moldovei cu Țara Românească, moment fundamental pentru constituirea statului român modern.

În perioada 1861-1866, o măsură adoptată în statul român a fost secularizarea averilor mănăstirești, realizată în anul 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Un prim aspect al acestei măsuri este că averile mănăstirilor închinate, aflate în mare parte sub influența Locurilor Sfinte din Orient, au trecut în proprietatea statului român. Un al doilea aspect este că statul a obținut resurse economice importante, pe care le putea folosi pentru modernizare și pentru susținerea reformelor. Deoarece o parte însemnată a pământului agricol intra astfel sub controlul statului, măsura a consolidat autoritatea internă a statului român.

În aceeași etapă, modernizarea a continuat prin reforma agrară din 1864, prin legea instrucțiunii publice din 1864 și prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, care a întărit autoritatea domnitorului. După abdicarea lui Cuza, aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și adoptarea Constituției din 1866 au consolidat monarhia constituțională ereditară și instituțiile moderne ale României.

În cadrul relațiilor internaționale din perioada 1875-1885, România a participat la mai multe fapte istorice importante. Un prim fapt istoric este participarea la războiul ruso-otoman din 1877-1878, devenit pentru români Războiul de Independență. Înaintea intrării în conflict, România a încheiat convenția româno-rusă din 4 aprilie 1877, care permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc. La 9 mai 1877, independența României a fost proclamată în Parlament, iar armata română a contribuit la luptele de la Plevna, Grivița și Rahova.

Un al doilea fapt istoric este recunoașterea internațională a independenței României la Congresul de la Berlin din 1878. Tratatul de la Berlin a confirmat independența statului român, dar a impus și condiții, precum modificarea articolului 7 din Constituție și acceptarea schimbului teritorial prin care România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, pierzând sudul Basarabiei în favoarea Rusiei. În continuarea afirmării internaționale, România a fost proclamată regat în 1881, iar în 1883 a aderat, printr-un tratat secret, la Tripla Alianță, orientare diplomatică menită să ofere sprijin de securitate statului român.

Punctul meu de vedere este că politica externă a României în perioada 1916-1918 a fost orientată în principal spre realizarea unității naționale, chiar dacă evoluția militară și diplomatică a fost dificilă. Un argument istoric relevant este intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, în august 1916. România a semnat convenții politice și militare cu Antanta, iar puterile aliate au recunoscut dreptul României asupra unor teritorii locuite de români din Austro-Ungaria, precum Transilvania, Banatul și Bucovina. Deoarece obiectivul guvernului român era unirea acestor teritorii cu România, statul român a declarat război Austro-Ungariei și a declanșat ofensiva în Transilvania. Deși campania din 1916 a fost urmată de ocuparea Bucureștiului și de retragerea autorităților în Moldova, iar în 1918 România a fost constrânsă să semneze pacea de la București cu Puterile Centrale, regele Ferdinand nu a promulgat tratatul. În noiembrie 1918, România a reintrat în război de partea Antantei. Prin urmare, politica externă din anii 1916-1918 a urmărit constant valorificarea contextului internațional pentru atingerea idealului național, confirmat prin unirile Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România în 1918.

În concluzie, statul român s-a constituit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din 1859 și s-a consolidat prin reformele interne din timpul domniei acestuia, prin Constituția din 1866, prin obținerea independenței în 1877-1878 și prin afirmarea diplomatică ulterioară. La începutul secolului al XX-lea, politica externă a României a fost pusă în serviciul unității naționale, iar evenimentele din 1918 au reprezentat împlinirea proiectului național început în epoca formării statului modern.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns tuturor cerințelor în ordinea din subiect.
La Subiectul I am folosit informații precise din sursele A și B, am indicat sursa corectă la itemul 4 și am formulat explicit relația cauză-efect.
La Subiectul I, itemul 6, am prezentat două fapte istorice încadrate corect în perioada 1948-1960: naționalizarea din 1948 și colectivizarea începută în 1949.
La Subiectul II am identificat corect secolul al XVI-lea, lupta de la Feldioara din 22 iunie 1529, măsurile interne ale lui Petru Rareș și relațiile conflictuale ale Moldovei cu Imperiul Otoman.
La Subiectul II, itemul 6, argumentul despre Tratatul de la Luțk din 1711 folosește un fapt istoric relevant și conectori cauzali/conclusivi.
Eseul de la Subiectul al III-lea respectă cronologia, include acțiunea din 1859, măsura din 1863 cu două aspecte, fapte internaționale din 1877-1883 și punctul de vedere argumentat despre politica externă din 1916-1918.
Răspunsul utilizează limbaj istoric adecvat, date exacte, relații cauză-efect și concluzie, fiind orientat spre punctaj maxim.