Soluții BAC Istorie 2025 · Model · (model)

SUBIECTUL I

Formațiunea politică din România precizată în sursa B este Partidul Comunist Român.
O informație din sursa A referitoare la evenimentele desfășurate în anul 1956 este că, în toamna acelui an, protestele studențești inspirate de evenimentele din Polonia și Ungaria au fost suprimate cu violență de Securitate. Sursa menționează și sprijinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reprimarea revoltei maghiare de către sovietici, în octombrie 1956.
Doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita Hrușciov.
Sursa care susține că țăranii sunt victime ale regimului comunist în timpul colectivizării agriculturii este sursa A.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei B:

Cauză: Hrușciov se temea de o nouă confruntare de tipul celei din Ungaria.

Efect: Ca urmare, relația de relativă distanțare a României față de URSS a continuat.

Două acțiuni desfășurate în politica internă a României în perioada 1948-1975, în afara celor prezentate în surse, sunt:

Naționalizarea principalelor mijloace de producție, în 1948. Prin Legea din 11 iunie 1948, statul comunist a trecut în proprietatea sa întreprinderi industriale, miniere, bancare, de transport și de asigurări. Această măsură a eliminat proprietatea privată importantă din economie și a creat baza economiei centralizate, controlate de partidul-stat.

Adoptarea Constituției din 1965. Această lege fundamentală a schimbat denumirea statului în Republica Socialistă România și a consacrat rolul conducător al Partidului Comunist Român. Constituția a confirmat caracterul socialist al proprietății și al instituțiilor politice, consolidând regimul comunist în plan intern.

O asemănare între două practici politice utilizate în România între anii 1990-2000 este că ambele au avut caracter democratic și s-au bazat pe pluralism politic. De exemplu, organizarea alegerilor libere și funcționarea mai multor partide politice au permis competiția electorală; alternanța la guvernare din 1996 a confirmat faptul că puterea putea fi transferată prin vot, în cadrul unui regim constituțional.

SUBIECTUL II

Statul sub suzeranitatea căruia se află România, precizat în sursa dată, este Imperiul Otoman.
Sursa dată se referă la secolul al XIX-lea.
Alianța formată împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza este monstruoasa coaliție. Un motiv al nemulțumirilor față de domnia acestuia, menționat în sursă, este faptul că liberalii radicali îl acuzau pe Cuza de o conduită prea moderată. Sursa menționează și nemulțumirea conservatorilor moldoveni față de pierderea importanței orașului Iași.
Două informații din sursă referitoare la activitatea reformatoare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt:

În timpul domniei lui Cuza au fost adoptate Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, o nouă lege electorală și Legea rurală.
Au fost promulgate Codul Civil și Codul Penal, au fost organizate armata, învățământul și biserica și au fost înființate Universitățile din Iași și București.

Punct de vedere: Alegerea unui principe străin era considerată de români o soluție pentru stabilizarea vieții politice interne și pentru consolidarea internațională a statului.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că, prin alegerea unui principe străin, românii voiau să înlăture certurile interne pentru domnie și să-și consolideze statul abia constituit, amenințat cu dezmembrarea de imperiile vecine. A doua informație este că românii sperau ca un principe străin, prin prestigiul și sprijinul familiei sale, să înlesnească dobândirea deplinei independențe, statul român aflându-se încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

În perioada 1820-1850 au fost elaborate proiecte politice referitoare la statul român modern, un fapt istoric relevant fiind programul Dorințele Partidei Naționale din Moldova, redactat în 1848 de Mihail Kogălniceanu. Acest proiect susținea unirea Moldovei cu Țara Românească și reformarea societății pe baze moderne. Deoarece unirea Principatelor era văzută ca mijloc de construire a unui stat român modern, programul din 1848 a depășit revendicările locale și a formulat un obiectiv politic național. Prin urmare, proiectele politice pașoptiste au contribuit la pregătirea ideologică a formării statului român modern.

SUBIECTUL III

Eseu model

În secolele al XIV-lea - al XVI-lea, spațiul românesc a fost implicat constant în relațiile internaționale din Europa Centrală, Răsăriteană și Sud-Estică. Țara Românească, Moldova și Transilvania s-au aflat la contactul dintre Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, iar această poziție a determinat atât acțiuni militare, cât și alianțe diplomatice. Teza susținută este că românii au participat activ la relațiile internaționale pentru apărarea autonomiei politice, iar în secolul al XVI-lea instituțiile proprii au continuat să existe, dar sub o presiune tot mai puternică a suzeranității otomane.

Un fapt istoric din perioada 1361-1400 la care participă românii în cadrul relațiilor internaționale este bătălia de la Rovine, desfășurată în 1394/1395. Un prim aspect referitor la acest fapt este că domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, s-a confruntat cu oastea otomană condusă de sultanul Baiazid I, într-un context de expansiune otomană la nord de Dunăre. Al doilea aspect este că lupta a avut ca miză apărarea autonomiei Țării Românești și blocarea înaintării otomane în spațiul românesc. Deoarece presiunea Imperiului Otoman amenința direct existența politică a statului muntean, Mircea cel Bătrân a folosit rezistența militară și alianțele antiotomane ca instrumente de politică externă.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, o acțiune de politică externă la care participă românii este colaborarea Moldovei lui Alexandru cel Bun cu Regatul Poloniei. Domnul Moldovei a recunoscut suzeranitatea regelui polon la începutul domniei, în 1402, urmărind să obțină sprijin politic împotriva presiunilor Regatului Ungariei. Această orientare diplomatică a fost completată de participarea unor contingente moldovene la luptele purtate de Polonia împotriva Cavalerilor Teutoni, inclusiv la Grunwald, în 1410, și la campania de la Marienburg, în 1422. Prin urmare, politica externă a Moldovei nu a fost izolată, ci integrată în sistemul de alianțe al Europei Centrale și Răsăritene.

În perioada 1451-1500, implicarea românilor în relațiile internaționale este ilustrată mai ales de domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova. Un prim aspect este politica antiotomană a domnului moldovean. În 1475, Ștefan cel Mare a obținut victoria de la Vaslui/Podul Înalt împotriva unei armate otomane, iar după această victorie a cerut sprijin principilor creștini, prezentând Moldova ca apărătoare a creștinătății. În 1476, sultanul Mehmed al II-lea a condus o nouă campanie împotriva Moldovei, iar lupta de la Războieni/Valea Albă a arătat caracterul dificil al rezistenței antiotomane.

Un al doilea aspect al implicării românilor în relațiile internaționale din această perioadă este alternanța dintre alianță și conflict în raporturile Moldovei cu puterile creștine vecine. Ștefan cel Mare a încheiat în 1459 un tratat cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, recunoscând suzeranitatea polonă pentru a-și întări poziția externă. În același timp, relațiile cu Regatul Ungariei au fost tensionate după cucerirea Chiliei de către Moldova în 1465, iar în 1467 Ștefan l-a învins pe regele Matia Corvin în lupta de la Baia. Spre sfârșitul secolului, conflictul cu Polonia a culminat cu victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului, în 1497, urmată de tratatul de la Hârlău, din 1499, care a reglementat raporturile moldo-polone pe baze mai avantajoase pentru Moldova.

Punctul meu de vedere este că organizarea instituțională din spațiul românesc în secolul al XVI-lea a păstrat instituții politice proprii, dar funcționarea lor a fost tot mai mult condiționată de raporturile cu Imperiul Otoman. Un argument istoric relevant este situația Țării Românești și a Moldovei, unde instituția centrală a rămas domnia, ajutată de Sfatul domnesc, de dregători și de structurile bisericești. Totuși, în secolul al XVI-lea, Poarta a intervenit tot mai des în confirmarea sau numirea domnilor, iar creșterea obligațiilor față de Imperiul Otoman a redus libertatea de acțiune a conducătorilor locali. Deoarece domnul continua să conducă administrația, justiția, armata și politica internă, instituțiile românești nu au fost desființate; însă dependența față de sultan a limitat autonomia politică externă. Prin urmare, secolul al XVI-lea poate fi caracterizat prin continuitate instituțională internă și prin accentuarea dependenței externe.

Aceeași tendință se observă și în Transilvania, care, după 1541, a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Principatul avea instituții proprii, precum principele și Dieta, dar statutul său internațional era influențat de raporturile dintre Imperiul Otoman și puterile din Europa Centrală. În acest context, spațiul românesc nu a fost complet integrat administrativ în Imperiul Otoman, ci a continuat să funcționeze prin instituții locale, adaptate presiunilor politice ale vremii.

În concluzie, între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, românii au participat la relațiile internaționale prin lupte antiotomane, alianțe cu puteri creștine și acțiuni diplomatice orientate spre menținerea autonomiei. De la Rovine și politica lui Alexandru cel Bun până la campaniile lui Ștefan cel Mare, evoluția spațiului românesc arată legătura dintre poziția geografică, presiunea marilor puteri și necesitatea consolidării instituțiilor interne. În secolul al XVI-lea, aceste instituții au continuat să existe, dar au funcționat într-un cadru politic marcat de dominația otomană.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns la toate cerințele, în ordinea Subiectelor I, II și III.
La Subiectul I am identificat formațiunea politică, informația despre 1956, conducătorii comuniști, sursa corectă și relația cauză-efect din sursa B; am inclus două acțiuni interne distincte din perioada 1948-1975 și o asemănare pentru practicile politice din anii 1990-2000.
La Subiectul II am folosit informații din sursă pentru suzeranitate, secol, monstruoasa coaliție, reformele lui Cuza și punctul de vedere despre principele străin; argumentul despre proiectele politice din 1820-1850 include fapt istoric, cauzalitate și concluzie.
La Subiectul III am inclus un fapt din 1361-1400 cu două aspecte, o acțiune externă din prima jumătate a secolului al XV-lea, două aspecte din perioada 1451-1500 și un punct de vedere argumentat despre organizarea instituțională din secolul al XVI-lea.
Eseul respectă succesiunea cronologică, utilizează limbaj istoric adecvat, precizează date, conducători, instituții și relații cauză-efect și se încadrează în limita aproximativă de două pagini.