Soluții BAC Istorie 2024 · Iunie–Iulie · Var. 09

SUBIECTUL I

Domnitorul Principatelor Române ales în anul 1859, precizat în sursa A, este Alexandru Ioan Cuza.
Din sursa B, o informație referitoare la Senat este că acesta este al doilea organism legislativ, înființat pentru dezbaterea și votarea legilor, fiind alcătuit din membri de drept și membri numiți de domn.
Cele două state române la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Moldova și Țara Românească.
Sursa care susține că legea electorală a dus la creșterea numărului alegătorilor este sursa B.
Relație cauză-efect stabilită între două informații din sursa A:

Cauză: Delegația moldovenilor, aflată în trecere prin București, a sugerat oficial unioniștilor munteni ideea de a-l alege și ei tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Efect: Ca urmare, la 24 ianuarie 1859, deputații din Adunarea Electivă a Țării Românești l-au votat în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domn și al Țării Românești, realizându-se unitatea Principatelor sub același domn.

Două fapte istorice desfășurate în statul român între anii 1860-1867, în afara celor la care se referă sursa B, sunt:

Primul fapt istoric este secularizarea averilor mănăstirești, realizată în 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Prin această măsură, întinse proprietăți ale mănăstirilor, inclusiv ale celor închinate Locurilor Sfinte, au trecut în proprietatea statului. Măsura a consolidat resursele statului român și a sprijinit politica de modernizare.

Al doilea fapt istoric este reforma agrară din 1864, aplicată prin Legea rurală. Aceasta a desființat claca și i-a împroprietărit pe țărani în funcție de numărul de vite de muncă, contribuind la transformarea raporturilor sociale din lumea rurală și la modernizarea societății românești.

O asemănare între participarea României la Războiul de Independență din 1877-1878 și aderarea secretă la Tripla Alianță din 1883 este că ambele acțiuni au urmărit consolidarea poziției internaționale a statului român. Prima a dus la recunoașterea independenței, iar a doua a urmărit garantarea securității externe prin apropierea de o alianță politico-militară europeană.

SUBIECTUL II

Formațiunea politică precizată în sursa dată este Partidul Comunist Român.
Sursa dată se referă la secolul al XX-lea.
Conducătorul României la care se referă sursa este Nicolae Ceaușescu. O caracteristică a relațiilor acestuia cu cetățenii este că, după 1974, el s-a desprins treptat de comunicarea directă cu cetățenii și a dezvoltat cultul personalității.
Două informații din sursa dată referitoare la funcțiile deținute de conducătorul României sunt:

Nicolae Ceaușescu era secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Nicolae Ceaușescu a fost ales președinte al Republicii Socialiste România.

Punct de vedere: Măsurile adoptate în domeniul educației au urmărit accentuarea controlului ideologic al partidului asupra copiilor, elevilor, studenților și asupra întregii activități culturale.

Prima informație care susține acest punct de vedere este că planul din 1976 prevedea crearea consiliilor de educație politică și cultură socialistă, organisme de partid și de stat cu rolul de a coordona activitatea de „educație politică și răspândirea științei”. A doua informație este că în școli, licee și facultăți au fost introduse cursuri cu evident caracter politico-ideologic, precum Informare politică, Cunoștințe social-politice, Istoria contemporană a României și a mișcării muncitorești, democratice și revoluționare, a Partidului Comunist Român, economie politică și socialism științific.

Afirmația conform căreia România participă la relațiile internaționale în perioada Războiului rece este susținută prin atitudinea statului român față de intervenția militară din Cehoslovacia, în 1968. România nu a participat la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia și Nicolae Ceaușescu a condamnat public intervenția. Deoarece conducerea de la București urmărea afirmarea unei politici externe mai autonome față de Uniunea Sovietică, această poziție a atras atenția Occidentului și a dus la creșterea prestigiului extern al României. Prin urmare, România a fost implicată activ în relațiile internaționale ale Războiului rece, chiar dacă făcea parte din blocul comunist.

SUBIECTUL III

În secolele al XIV-lea - al XVI-lea, spațiul românesc a evoluat într-un context dominat de presiunea unor mari puteri, precum Regatul Ungariei, Polonia și Imperiul Otoman. Țara Românească, Moldova și Transilvania au fost implicate în conflicte militare și în acțiuni diplomatice prin care au urmărit apărarea autonomiei, consolidarea instituțiilor politice și menținerea unui echilibru între puterile vecine.

Un conflict militar la care participă românii în secolul al XIV-lea este bătălia de la Posada, din 1330. Aceasta s-a desfășurat între oastea Țării Românești, condusă de Basarab I, și armata regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Un prim aspect referitor la acest conflict este caracterul său politico-militar: regele Ungariei urmărea readucerea Țării Românești sub controlul său, în timp ce Basarab I apăra autonomia voievodatului sud-carpatic. Un al doilea aspect este rezultatul confruntării: armata maghiară a fost înfrântă într-o zonă muntoasă, printr-o tactică de ambuscadă. Ca efect, victoria de la Posada a confirmat desprinderea Țării Românești de sub dominația directă a coroanei maghiare și a consolidat statul medieval românesc de la sud de Carpați.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, românii s-au implicat în relațiile internaționale prin mai multe acțiuni diplomatice și militare. O primă acțiune a fost politica externă a lui Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, care a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei la începutul secolului al XV-lea, în 1402. Această orientare diplomatică urmărea obținerea sprijinului polon și protejarea Moldovei în raport cu pretențiile Regatului Ungariei, fără anularea autonomiei interne a țării. În același cadru al colaborării cu Polonia, domnul Moldovei a trimis sprijin militar în luptele împotriva cavalerilor teutoni, precum la Grunwald, în 1410.

O a doua acțiune prin care românii se implică în relațiile internaționale din prima jumătate a secolului al XV-lea este activitatea antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și apoi guvernator al Ungariei. Acesta a condus Campania cea Lungă din 1443-1444 și a participat la cruciada antiotomană încheiată prin bătălia de la Varna, în 1444. Acțiunile sale arată integrarea spațiului românesc în frontul european antiotoman, într-un moment în care expansiunea Imperiului Otoman amenința Peninsula Balcanică și Europa Centrală.

Un fapt istoric referitor la spațiul românesc, desfășurat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, este bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475. Conflictul s-a desfășurat între Moldova, condusă de Ștefan cel Mare, și Imperiul Otoman. Cauza confruntării a fost presiunea otomană asupra Moldovei, accentuată de refuzul domnului de a accepta dominația Porții și de importanța strategică a Moldovei pentru controlul gurilor Dunării și al drumurilor comerciale. Ștefan cel Mare a folosit avantajul terenului, vremea nefavorabilă și o tactică defensivă eficientă, obținând una dintre cele mai importante victorii antiotomane ale epocii. Efectul victoriei a fost creșterea prestigiului Moldovei și al domnului ei în Europa creștină, chiar dacă presiunea otomană a continuat, iar în 1476 sultanul Mehmed al II-lea a organizat o nouă campanie împotriva Moldovei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, acțiunile diplomatice desfășurate de români au fost strâns legate de lupta antiotomană. Punctul meu de vedere este că diplomația românească din această perioadă a urmărit obținerea sprijinului extern necesar pentru limitarea dominației otomane și pentru consolidarea autorității domnești. Un argument istoric este politica lui Mihai Viteazul, domn al Țării Românești din 1593. El a aderat la Liga Sfântă, alianță antiotomană susținută de papalitate și de Imperiul Habsburgic, și a negociat relații politice cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, și cu împăratul Rudolf al II-lea. Deoarece Țara Românească nu putea rezista singură presiunii Porții, Mihai Viteazul a folosit diplomația pentru a integra țara într-o alianță creștină antiotomană. Prin urmare, acțiunile diplomatice din a doua jumătate a secolului al XVI-lea au completat acțiunile militare și au permis afirmarea temporară a unei politici externe active, culminând cu luptele antiotomane din 1595 și cu creșterea prestigiului domnului în spațiul românesc.

În concluzie, între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, spațiul românesc a fost caracterizat prin alternanța dintre confruntare militară și negociere diplomatică. De la victoria de la Posada, care a consolidat Țara Românească, la politica de alianțe a Moldovei și Transilvaniei în secolul al XV-lea și până la diplomația antiotomană a lui Mihai Viteazul, românii au urmărit apărarea autonomiei și afirmarea lor în relațiile internaționale ale Europei medievale și premoderne.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații precise din sursele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Etichetare explicită: sunt marcate clar cauza, efectul, punctele de vedere, argumentul istoric și asemănarea cerută.
Acuratețe istorică: datele, personajele și faptele istorice sunt încadrate cronologic corect.
Eseu: Subiectul al III-lea respectă cerințele despre conflictul din secolul al XIV-lea, acțiunile din prima jumătate a secolului al XV-lea, faptul istoric din secolele XV-XVI și diplomația din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Limbaj și structură: soluția folosește limbaj istoric adecvat, conectori cauzali și concluzivi, succesiune logică și formulări orientate spre punctaj maxim.