Soluții BAC Istorie 2024 · Iunie–Iulie · Var. 03

SUBIECTUL I

Legea fundamentală precizată în sursa A este Constituția din 1866.
Din sursa B, o informație referitoare la convenția militară este că, la 16 aprilie 1877, România și Rusia au încheiat o convenție prin care trupele rusești puteau traversa teritoriul românesc în drumul lor spre Balcani.
Conducătorul politic la care se referă atât sursa A, cât și sursa B este Carol I. Spațiul istoric comun celor două surse este România, statul român.
Sursa conform căreia comandantul armatei rusești a cerut ajutorul armatei române este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: „unele dintre puteri puneau unirea în pericol”, iar tronul rămăsese vacant după înlăturarea lui Cuza.

Efect: s-a considerat necesară aducerea unui principe străin, iar Parlamentul a proclamat voința României de a rămâne unită „având în fruntea sa pe Carol I”.

Alte două fapte istorice desfășurate de români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în afara celor prezentate în surse, sunt:

Reforma agrară din 1864. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin legea rurală, țăranii clăcași au fost împroprietăriți și au fost desființate obligațiile feudale. Această reformă a contribuit la modernizarea societății românești și la consolidarea statului modern.
Memorandumul românilor din Transilvania, din 1892. Liderii Partidului Național Român au înaintat împăratului austro-ungar un memoriu prin care cereau respectarea drepturilor naționale și politice ale românilor transilvăneni. Respingerea documentului și procesul memorandiștilor au atras atenția asupra situației românilor din Austro-Ungaria.

O asemănare între două proiecte politice elaborate în perioada 1820-1850 este că ambele urmăreau modernizarea societății și a instituțiilor politice românești. De exemplu, atât Proclamația de la Islaz din 1848, cât și Dorințele Partidei Naționale din Moldova din 1848 au susținut principii moderne de organizare politică, drepturi cetățenești și reformarea instituțiilor statului.

SUBIECTUL II

Domnul Țării Românești precizat în sursa dată este Mihai Viteazul.
Sursa se referă la secolul al XVI-lea.
Lupta din 1599 precizată în sursă este lupta de la Șelimbăr, desfășurată la 18/28 octombrie 1599.

O consecință a acesteia, menționată în sursă, este că oastea Țării Românești a învins, iar Mihai Viteazul a fost apoi numit de Dietă principe sau conducător al Transilvaniei.

Două informații din sursă referitoare la evenimentele din 1595 sunt:

Turcii au ocupat Bucureștii și Târgoviștea, iar mănăstirea Radu-Vodă a fost transformată în moschee.
În 1595, cu ajutorul aliaților veniți din Transilvania și Moldova, cele două capitale au fost eliberate, iar turcii au fost urmăriți până la Giurgiu.

Punct de vedere: Prevederile Tratatului de la Mănăstirea Dealu arată că Mihai Viteazul urmărea consolidarea unei alianțe politico-militare antiotomane cu Imperiul Habsburgic, acceptând în același timp o relație de suzeranitate față de împărat.

Informația 1: Sursa precizează că Mihai Viteazul primea lunar bani pentru 5 000 de soldați, eventual încă pentru tot atâția, precum și armament și muniție, ceea ce dovedește caracterul militar al colaborării.

Informația 2: Sursa menționează că domnul trebuia să îi îndepărteze pe otomani „din Transilvania, Țara Românească și din părțile Ungariei”, iar Mihai recunoștea suzeranitatea împăratului, fără a plăti tribut.

Afirmația conform căreia românii participă la acțiuni diplomatice în secolul al XV-lea este susținută de Tratatul de la Hârlău din 1499, încheiat de Ștefan cel Mare cu Polonia. Deoarece după conflictul moldo-polon și victoria de la Codrii Cosminului era necesară reglementarea raporturilor dintre Moldova și Polonia, Ștefan cel Mare a folosit diplomația pentru a obține pacea și recunoașterea poziției Moldovei. Prin urmare, românii au participat în secolul al XV-lea la acțiuni diplomatice prin care au urmărit apărarea intereselor politice ale statului.

SUBIECTUL III

Evoluția politică a României în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de trecerea de la idealul unității naționale la democrația interbelică, apoi la regimuri autoritare și totalitare. În această perioadă, statul român s-a consolidat teritorial prin formarea României Mari, dar, după 1938, instituțiile democratice au fost treptat înlocuite de formule politice nedemocratice, culminând cu instaurarea regimului comunist.

Un fapt istoric important la care au participat românii în anul 1918 pentru realizarea României Mari a fost Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. În contextul destrămării Austro-Ungariei și al afirmării principiului autodeterminării naționale, reprezentanții românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au hotărât unirea acestor provincii cu România. Cauza acestei acțiuni a fost dorința majorității românești de a se uni cu statul național, iar efectul a fost desăvârșirea României Mari, alături de unirile Basarabiei și Bucovinei cu România, realizate tot în 1918.

După înfăptuirea României Mari, era necesară organizarea politică și juridică a noului stat. În acest context, una dintre constituțiile adoptate în perioada 1920-1940 a fost Constituția din 1923. Aceasta a consacrat caracterul de stat național, unitar și indivizibil al României și a menținut principiile regimului democratic: separarea puterilor în stat, monarhia constituțională, drepturi și libertăți cetățenești. Un aspect important al acestei constituții a fost adaptarea instituțiilor politice la realitatea României Mari, deoarece statul cuprindea acum provincii cu tradiții administrative diferite.

O altă constituție adoptată în perioada 1920-1940 a fost Constituția din 1938. Aceasta a fost introdusă în timpul regelui Carol al II-lea și a marcat trecerea de la democrația parlamentară la un regim de autoritate monarhică. Un aspect esențial al Constituției din 1938 a fost sporirea puterilor regelui: monarhul avea un rol decisiv în conducerea statului, iar drepturile și libertățile cetățenești erau subordonate intereselor statului. Prin urmare, Constituția din 1938 a reflectat instaurarea regimului autoritar carlist.

În anii 1946-1947, viața politică a României a fost dominată de creșterea influenței comuniștilor, sprijiniți de Uniunea Sovietică. O acțiune desfășurată în această perioadă a fost falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, prin care Blocul Partidelor Democrate, dominat de comuniști, și-a atribuit victoria în dauna opoziției democratice. Această acțiune a slăbit decisiv pluralismul politic. Procesul a continuat în 1947 prin eliminarea partidelor istorice și prin abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, urmată de proclamarea Republicii Populare Române.

Punctul meu de vedere este că regimul politic instaurat în România în anul 1948 a fost un regim comunist totalitar, deoarece a eliminat democrația, pluripartidismul și proprietatea privată asupra principalelor mijloace de producție. Un argument istoric îl reprezintă adoptarea Constituției din 1948 și aplicarea politicii de transformare comunistă a societății. Deoarece noua constituție a consacrat Republica Populară Română și a creat cadrul juridic pentru controlul politic exercitat de comuniști, iar în același an a avut loc naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, bancare, miniere și de transport, statul a ajuns să controleze viața politică și economică. Prin urmare, regimul instaurat în 1948 nu a fost unul democratic, ci unul totalitar, subordonat modelului sovietic.

În concluzie, prima jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat pentru România o perioadă de transformări politice majore: realizarea României Mari în 1918, consolidarea constituțională democratică prin Constituția din 1923, autoritarismul consacrat prin Constituția din 1938 și instaurarea comunismului după 1947-1948. Succesiunea acestor evenimente arată trecerea de la statul național unitar și democratic la un regim totalitar impus în contextul dominației sovietice în Europa de Est.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns la toate cerințele din Subiectul I și Subiectul II, în ordinea dată.
Am folosit informații precise din surse și am etichetat explicit relația cauză-efect, punctul de vedere și argumentul.
Am inclus două fapte istorice externe surselor pentru secolul al XIX-lea și o asemănare între proiecte politice din perioada 1820-1850.
Eseul de la Subiectul III respectă cronologia: 1918, Constituția din 1923, Constituția din 1938, anii 1946-1947, regimul din 1948.
Eseul conține limbaj istoric adecvat, relații cauză-efect, teză, argument istoric și concluzie.