Soluții BAC Istorie 2024 · Model · (model)

SUBIECTUL I

Un lider politic român precizat în sursa B este Nicolae Ceaușescu.
O informație din sursa A referitoare la Declarația Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964 este că aceasta sublinia principiile independenței și suveranității naționale, egalității depline și neamestecului în treburile interne ale altor state și partide. Sursa precizează și că documentul respingea statutul privilegiat al Moscovei în mișcarea comunistă mondială.
Două spații istorice la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Statele Unite ale Americii și Franța.
Sursa care susține că în lumea comunistă există ostilități chino-sovietice este sursa A.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei B:

Cauză: România avea o percepție pozitivă în Occident și mai ales în Statele Unite ale Americii.

Efect: Datorită acestei percepții pozitive, în septembrie 1967, ministrul de externe român Corneliu Mănescu a fost ales președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

Două practici politice utilizate în statul român în primul deceniu al stalinismului sunt:

Monopolul partidului unic asupra vieții politice. După proclamarea Republicii Populare Române, Partidul Muncitoresc Român a controlat instituțiile statului, administrația, justiția și alegerile. Pluralismul politic a fost eliminat, iar deciziile importante au fost luate de conducerea partidului, după model sovietic.

Represiunea politică împotriva opozanților regimului. Prin instituții precum Securitatea, creată în 1948, regimul comunist a urmărit, arestat și condamnat adversari politici, foști membri ai partidelor democratice, intelectuali, clerici sau persoane considerate „dușmani de clasă”. Această practică a dus la închisori politice, deportări și muncă forțată, consolidând controlul totalitar asupra societății.

O constantă a acțiunilor politice desfășurate în România în perioada 1946-1947 este preluarea treptată a puterii de către comuniști prin eliminarea opoziției democratice și subordonarea instituțiilor statului. Această direcție se observă în falsificarea alegerilor din 1946, în înlăturarea Partidului Național Țărănesc prin înscenarea de la Tămădău și în abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947.

SUBIECTUL II

Domnul Moldovei precizat în sursa dată este Ștefan cel Mare.
Evenimentele din sursa dată se desfășoară în secolul al XV-lea.
O luptă din perioada 1475-1476 este lupta de la Vaslui/Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, în care Ștefan cel Mare a obținut o victorie împotriva otomanilor. O cauză a conflictelor dintre Moldova și Imperiul Otoman, menționată în sursă, este faptul că Poarta presa Moldova să cedeze Chilia și Cetatea Albă, iar Ștefan cel Mare a refuzat plata tributului și cedarea cetăților pontice.
Două informații din sursă referitoare la evenimentele militare desfășurate în perioada 1465-1467 sunt:

În 1465, moldovenii au reluat Chilia, fapt care a dus la încordarea raporturilor dintre Moldova și Ungaria.
În 1467, regele Ungariei a atacat Moldova în fruntea unei oști, dar armata ungară a fost învinsă de români în lupta de la Baia.

Punct de vedere: Relațiile Moldovei cu Polonia au fost schimbătoare: ele au început prin recunoașterea suzeranității polone și prin cooperare antiotomană, dar au ajuns și la confruntare militară, pentru ca la final să fie reglementate pe baza egalității dintre cele două state.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că, după un scurt conflict armat, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea regelui polon Cazimir al IV-lea prin tratatul din 1459, iar tratatele moldo-polone au fost periodic înnoite deoarece domnul Moldovei avea nevoie de sprijin împotriva turcilor. A doua informație este că, în 1497, regele Ioan Albert a intrat în Moldova cu o armată numeroasă, dar a fost învins la Codrii Cosminului, iar în 1499 s-a încheiat tratatul moldo-polon de la Hârlău, în care cele două țări apar drept parteneri egali.

Românii participă la relațiile internaționale în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea prin alianțe și acțiuni diplomatice. Un fapt istoric relevant este Tratatul de la Luțk din 1711, încheiat de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, cu țarul Petru I al Rusiei. Deoarece Moldova urmărea eliberarea de sub suzeranitatea otomană, Dimitrie Cantemir a intrat într-o alianță antiotomană cu Rusia, angajând statul moldovean într-un conflict cu importanță regională. Prin urmare, acest tratat demonstrează participarea românilor la relațiile internaționale din secolul al XVIII-lea.

SUBIECTUL III

Eseu model

Evoluția statului român din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în primele trei decenii ale secolului al XX-lea a fost marcată de trei direcții majore: unificarea instituțională, modernizarea internă și desăvârșirea unității naționale. Teza susținută este că statul român s-a format prin acțiune politică internă și prin valorificarea contextului internațional, iar după 1918 România Mare a fost consolidată prin instituții comune și printr-un cadru constituțional unitar.

Un eveniment esențial desfășurat în spațiul românesc în anul 1859 a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales domn și al Țării Românești. Prin această soluție politică, românii au folosit prevederile Convenției de la Paris, care nu interziceau explicit alegerea aceleiași persoane în cele două principate. Ca urmare, s-a realizat unirea de facto a Moldovei cu Țara Românească, moment care a stat la baza formării statului român modern.

În deceniul șapte al secolului al XIX-lea, statul român a fost consolidat prin măsuri de politică internă adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. O primă măsură a fost secularizarea averilor mănăstirești, adoptată în 1863. Un aspect important al acesteia este trecerea în proprietatea statului a marilor domenii deținute de mănăstiri, inclusiv de cele închinate Locurilor Sfinte. Deoarece o parte semnificativă a terenurilor agricole ajungea astfel sub controlul statului, guvernul român își consolida resursele economice și autoritatea asupra teritoriului.

A doua măsură de politică internă a fost reforma agrară din 1864. Prin această reformă, claca a fost desființată, iar o parte a țăranilor a fost împroprietărită. Aspectul esențial al reformei este transformarea raporturilor sociale din mediul rural: țăranii dependenți au devenit proprietari, chiar dacă loturile au fost adesea insuficiente. Prin urmare, reforma agrară a contribuit la modernizarea societății românești și la reducerea vechilor obligații feudale.

Modernizarea statului a continuat și după abdicarea lui Cuza, prin aducerea lui Carol I și prin adoptarea Constituției din 1866, care organiza România ca monarhie constituțională ereditară și introducea principii moderne, precum separația puterilor în stat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evoluția statului român a fost influențată și de obiectivul independenței. În contextul crizei orientale și al războiului ruso-otoman, România și-a proclamat independența în 1877, iar aceasta a fost recunoscută internațional prin Congresul de la Berlin din 1878. Ulterior, proclamarea regatului în 1881 a confirmat creșterea prestigiului politic al statului român.

La începutul secolului al XX-lea, obiectivul național major a devenit realizarea României Mari. Un fapt istoric desfășurat în cadrul relațiilor internaționale prin care s-a urmărit acest obiectiv a fost intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, în 1916. Înaintea intrării în război, România a încheiat convenții politice și militare cu puterile Antantei, care promiteau sprijin pentru unirea cu teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, în special Transilvania, Banatul și Bucovina. Deoarece guvernul român urmărea realizarea unității naționale, participarea la război a fost legată de obiective teritoriale și politice clare. Chiar dacă situația militară din 1916-1917 a fost dificilă, contextul internațional de la finalul războiului a favorizat afirmarea principiului autodeterminării naționale.

În anul 1918, procesul de formare a României Mari s-a împlinit prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Basarabia s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918, Bucovina la 15/28 noiembrie 1918, iar Transilvania prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Aceste acte politice au fost confirmate ulterior în plan internațional prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial, ceea ce a oferit noului stat român recunoaștere diplomatică.

Punctul meu de vedere este că România Mare s-a consolidat în deceniul trei al secolului al XX-lea prin unificarea instituțională și constituțională a provinciilor unite, nu doar prin recunoașterea diplomatică obținută după război. Un argument istoric relevant este Constituția din 1923, adoptată în timpul regelui Ferdinand I. Aceasta a consacrat caracterul de stat național, unitar și indivizibil al României, a garantat drepturi și libertăți cetățenești și a oferit un cadru juridic comun pentru toate provinciile. Deoarece România Mare includea teritorii care avuseseră anterior sisteme administrative și juridice diferite, adoptarea unei constituții unitare era necesară pentru integrarea lor politică. Prin urmare, Constituția din 1923 a reprezentat un instrument fundamental de consolidare a României Mari. Această direcție a fost completată prin legea de unificare administrativă din 1925 și prin organizarea vieții politice la nivelul întregului stat.

În concluzie, evoluția statului român între 1859 și primele trei decenii ale secolului al XX-lea a parcurs etape succesive: unirea Principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, modernizarea internă prin reformele din anii 1860, obținerea independenței și proclamarea regatului, participarea la Primul Război Mondial pentru realizarea unității naționale și consolidarea României Mari prin Constituția din 1923. Această evoluție arată legătura dintre inițiativa politică internă, contextul internațional și construcția instituțională a statului român modern.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns la toate cerințele, în ordinea subiectelor și a itemilor.
La Subiectul I am folosit informații precise din surse și am etichetat explicit relația cauză-efect.
La Subiectul II am formulat punctul de vedere despre relațiile Moldovei cu Polonia și l-am susținut cu informații din sursă; argumentul de la itemul 6 folosește conectori cauzali și concluzivi.
La Subiectul III am inclus evenimentul din 1859, două măsuri interne din deceniul șapte al secolului al XIX-lea, faptul internațional legat de realizarea României Mari și punctul de vedere argumentat despre consolidarea din deceniul trei al secolului al XX-lea.
Eseul respectă succesiunea cronologică, utilizează limbaj istoric adecvat și evidențiază relații cauză-efect.