Soluții BAC Istorie 2023 · Iunie–Iulie · Var. 07

SUBIECTUL I

Societățile mixte româno-sovietice precizate în sursa A sunt Sovromurile.
O informație referitoare la Constituție, din sursa B, este că în aprilie 1948 s-a votat o nouă Constituție, care instituia de drept Republica Populară Română și transforma Parlamentul în Marea Adunare Națională.
Doi lideri politici la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Sursa care susține că naționalizarea s-a realizat cu rapiditate este sursa B.
Relația cauză-efect stabilită între două informații din sursa A este:

Cauză: Guvernul Groza a venit la putere „cu sprijinul direct de la Moscova” și trebuia să-și arate recunoștința față de sovietici.

Efect: Ca urmare, guvernul și-a dat acceptul pentru exploatarea economiei și resurselor naționale prin acordul care a creat baza legală a Sovromurilor, societăți ce controlau ramuri importante ale economiei românești.

Două acțiuni la care participă România în politica externă, în perioada Războiului rece, sunt:

În 1949, România participă la constituirea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, organizație economică a blocului comunist. Această acțiune a integrat economia românească în sistemul de colaborare controlat de Uniunea Sovietică.
În 1955, România devine membră a Organizației Tratatului de la Varșovia, alianță militară a statelor comuniste. Participarea la această structură a confirmat apartenența României la blocul politico-militar sovietic în prima etapă a Războiului rece.

O asemănare între două practici politice utilizate în perioada național-comunismului este că ambele urmăreau consolidarea controlului regimului asupra societății. De exemplu, cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și propaganda ideologică aveau rolul de a legitima puterea liderului și monopolul Partidului Comunist Român.

SUBIECTUL II

Puterea suzerană a Țării Românești, precizată în sursă, este Imperiul Otoman.
Sursa se referă la secolul al XVII-lea.
Domnul Țării Românești la care se referă sursa este Șerban Cantacuzino. O acțiune pe care acesta urmărea să o desfășoare în spațiul balcanic era organizarea unei răscoale generale antiotomane în Peninsula Balcanică, prin atragerea bulgarilor și sârbilor.
Două informații referitoare la relațiile dintre Țara Românească și Imperiul Habsburgic sunt:

Domnia lui Șerban Cantacuzino ilustrează încercarea de recâștigare a independenței prin apropierea de Imperiul Habsburgic.
Tratativele cu Imperiul Habsburgic reprezintă o etapă semnificativă în tendințele de schimbare a statutului internațional al Țării Românești, prin înlăturarea suzeranității otomane.

Punct de vedere: Politica internă a lui Șerban Cantacuzino a urmărit întărirea autorității domnești și construirea unei conduceri autoritare, prin limitarea puterii marii boierimi.

Prima informație care susține acest punct de vedere este că domnia sa a favorizat „întărirea puterii centrale prin mijloace absolutiste”, prin stăvilirea atotputerniciei marii boierimi. A doua informație este că programul său politic prevedea „un stat autoritar”, în care puterea urma să fie exercitată de un domn „autocrat”, iar refacerea autorității domnești a impus măsuri represive împotriva marii boierimi.

Afirmația este adevărată, deoarece reprezentantul instituției centrale a domniei din spațiul românesc extracarpatic a participat la acțiuni diplomatice în secolul al XV-lea. De exemplu, Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a încheiat în 1475 o alianță antiotomană cu regele Ungariei, Matia Corvin. Deoarece Moldova era amenințată de expansiunea Imperiului Otoman, Ștefan cel Mare a căutat sprijin diplomatic și militar extern; prin urmare, domnul Moldovei a participat la relații diplomatice pentru apărarea autonomiei țării.

SUBIECTUL III

Constituirea și evoluția statului român modern au fost rezultatul legăturii dintre programul politic al elitelor românești, contextul internațional favorabil și acțiunile diplomatice și militare ale românilor. În secolul al XIX-lea, obiective precum unirea, autonomia, independența și modernizarea instituțională au fost transformate treptat din proiecte politice în realități istorice.

Un proiect politic referitor la statul român modern, elaborat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, este Dorințele Partidei Naționale din Moldova, din 1848, redactat de Mihail Kogălniceanu. Acest proiect revoluționar cerea, între altele, unirea Moldovei cu Țara Românească, autonomia țării, reforme politice moderne și desființarea privilegiilor feudale. El a exprimat programul generației pașoptiste, care considera că modernizarea societății românești trebuia legată de realizarea statului național.

Un eveniment istoric desfășurat de români în perioada 1857-1866 este dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. După Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris din 1856, problema românească a intrat în atenția Marilor Puteri, iar Adunările ad-hoc din 1857 au exprimat dorința unirii Moldovei și Țării Românești. Convenția de la Paris din 1858 a acceptat doar o unire limitată, sub numele de Principatele Unite, cu instituții separate. Deoarece documentul nu interzicea alegerea aceleiași persoane ca domn în ambele principate, românii l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și domn al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Ca urmare, s-a realizat unirea de facto și s-a constituit nucleul statului român modern.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România a participat la relațiile internaționale prin fapte istorice decisive pentru consolidarea statului. Primul fapt istoric este participarea la Războiul de Independență din 1877-1878. O caracteristică a acestuia este colaborarea militară cu Rusia împotriva Imperiului Otoman, în contextul în care România și-a proclamat independența la 9 mai 1877. Armata română a luptat la sud de Dunăre, la Plevna, Grivița și Rahova, iar independența a fost recunoscută internațional prin Congresul de la Berlin din 1878, chiar dacă România a fost obligată să cedeze sudul Basarabiei și a primit Dobrogea.

Al doilea fapt istoric este aderarea secretă a României la Tripla Alianță, în 1883. O caracteristică a acestei acțiuni este caracterul ei defensiv și secret: tratatul lega România de Puterile Centrale, mai ales de Germania și Austro-Ungaria, pentru garantarea securității externe. Deoarece România avea relații tensionate cu Rusia după 1878 și urmărea sprijin diplomatic în Europa, apropierea de Puterile Centrale a devenit o soluție de protejare a statului român.

În privința politicii externe a României în perioada 1916-1920, consider că obiectivul principal a fost desăvârșirea unității naționale și obținerea recunoașterii internaționale a României Mari. Argumentul istoric este participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei, pe baza convenției politice și militare din august 1916. Prin această convenție, Antanta recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, teritorii aflate sub stăpânire austro-ungară. Deoarece guvernul român urmărea unirea provinciilor locuite de români, România a declarat război Austro-Ungariei și a intrat în conflict. Deși campania din 1916 a fost dificilă, iar Bucureștiul a fost ocupat, statul român a continuat lupta din Moldova. În 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România, iar în 1919-1920 tratatele de pace au consacrat noua realitate politică: Tratatul de la Saint-Germain a recunoscut unirea Bucovinei, Tratatul de la Trianon din 1920 a recunoscut unirea Transilvaniei, iar tratatul de la Paris din 1920 a consemnat recunoașterea unirii Basarabiei de către puterile semnatare. Prin urmare, politica externă românească din 1916-1920 a avut un caracter național și diplomatic, urmărind atât realizarea unirii, cât și validarea ei internațională.

În concluzie, statul român modern s-a constituit prin proiecte politice pașoptiste, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și prin reformele care au urmat, apoi s-a consolidat prin independență și prin alianțe externe. Evoluția sa a culminat, în perioada 1916-1920, cu realizarea și recunoașterea României Mari, ceea ce demonstrează legătura dintre acțiunea internă a românilor și contextul relațiilor internaționale.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile pe surse folosesc informații exacte din textele date.
Etichetare explicită: sunt marcate clar relația cauză-efect, punctul de vedere, argumentul istoric și asemănarea cerută.
Acuratețe istorică: exemplele sunt încadrate cronologic corect și sunt relevante pentru programa de BAC.
Eseu: Subiectul III include proiect politic, evenimentul din 1857-1866, două fapte de relații internaționale cu caracteristici, punct de vedere pentru 1916-1920, argument și concluzie.
Limbaj și structură: formularea este adecvată istoric, cronologică și orientată spre punctaj maxim.