Soluții BAC Istorie 2023 · Iunie–Iulie · Var. 06

SUBIECTUL I

Legea fundamentală votată de Adunarea Constituantă, precizată în sursa A, este Constituția din 1866.
O informație din sursa B referitoare la puterea legislativă este că aceasta era exercitată de Parlamentul bicameral și de Domn. Conform sursei, adoptarea legislației presupunea acordul Adunării Deputaților, al Senatului și al Domnului.
Două spații istorice la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt România și Imperiul Otoman.
Sursa care susține că titulatura suveranului se modifică în funcție de evoluția statului român este sursa B.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei A:

Cauză: În Constituția din 1866 nu exista nicio referire la suzeranitatea Imperiului Otoman sau la regimul de garanție colectivă europeană.

Efect: În acest fel, statul român se considera, de fapt, independent.

Două acțiuni din plan intern la care participă românii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în afara celor precizate în surse, sunt:

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859. Românii din Moldova și din Țara Românească au folosit prevederile Convenției de la Paris pentru a alege același domn la Iași, la 5 ianuarie 1859, și la București, la 24 ianuarie 1859. Această acțiune politică internă a dus la unirea de facto a celor două Principate.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În anii 1863-1864 au fost adoptate măsuri modernizatoare, precum secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară. Prin acestea, statul român și-a consolidat instituțiile, iar țăranii clăcași au primit pământ, ceea ce a schimbat organizarea socială și economică internă.

O asemănare între două fapte istorice desfășurate de români în cadrul crizei orientale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este că ambele au urmărit înlăturarea dependenței față de Imperiul Otoman și afirmarea independenței României. De exemplu, proclamarea independenței la 9 mai 1877 și participarea armatei române la luptele de la Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan au contribuit la recunoașterea internațională a independenței prin Congresul de la Berlin din 1878.

SUBIECTUL al II-lea

Statul medieval condus de Mihai Viteazul, precizat în sursă, este Țara Românească.
Sursa se referă la secolul al XVI-lea.
Alianța inițiată de Statul Papal este Liga Sfântă. Un stat din spațiul românesc extracarpatic, Moldova, a avut o atitudine favorabilă față de această alianță, deoarece în august 1594 „răspundea […] chemărilor occidentale”. De asemenea, Țara Românească, prin Mihai Viteazul, își oferă serviciile de partea Ligii Sfinte.
Două informații din sursă referitoare la acțiunile militare antiotomane sunt:

Mihai Viteazul, cu ajutoare din Transilvania și Moldova, dar mai ales cu forțe proprii și cu mercenari din Balcani, a obținut victorii împotriva turcilor la nord și la sud de Dunăre.
Oștile ardelene sunt menționate alături de cele ale domnului român în luptele cu turcii din anii 1594-1595.

Punct de vedere: Tratatul de la Alba Iulia a limitat autoritatea politică a lui Mihai Viteazul, subordonând importante decizii ale Țării Românești față de Transilvania.

O primă informație care susține acest punct de vedere este că taxele locuitorilor Țării Românești și veniturile voievodului urmau să fie fixate de Dieta Transilvaniei. A doua informație este că Mihai Viteazul nu mai putea încheia niciun tratat internațional fără învoirea lui Sigismund Báthory și nu mai avea autoritate deplină asupra boierilor săi. Totuși, sursa arată și că aplicarea acordului s-a făcut, în cele din urmă, în termenii impuși de Mihai Viteazul, iar clauza privind Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei era favorabilă Țării Românești.

Românii se implică în relațiile internaționale din perioada 1350-1450 prin politica antiotomană a lui Mircea cel Bătrân. În 1395, domnul Țării Românești a încheiat tratatul de alianță de la Brașov cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, pentru a organiza rezistența împotriva expansiunii otomane. Deoarece Imperiul Otoman amenința autonomia Țării Românești, Mircea cel Bătrân a folosit alianța diplomatică și lupta militară ca mijloace de apărare. Prin urmare, tratatul de la Brașov demonstrează implicarea românilor în relațiile internaționale ale Europei central-răsăritene la sfârșitul secolului al XIV-lea.

SUBIECTUL al III-lea

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, România a trecut prin mai multe etape politice: consolidarea regimului comunist de tip stalinist, național-comunismul din perioada lui Nicolae Ceaușescu și revenirea la democrație după Revoluția din decembrie 1989. Evoluția statului român a fost influențată atât de raporturile cu Uniunea Sovietică și cu blocul comunist, cât și de transformările interne produse după prăbușirea regimului totalitar.

O practică politică din perioada stalinismului utilizată în România a fost represiunea politică exercitată prin Securitate. În anii 1950, regimul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit arestările, anchetele, închisorile politice, deportările și supravegherea populației pentru a elimina opoziția reală sau presupusă. Această practică a fost specifică regimurilor totalitare de inspirație sovietică, deoarece partidul unic urmărea controlul complet asupra societății și înlăturarea pluralismului politic. Efectul a fost instaurarea unui climat de teamă și reducerea drastică a libertăților cetățenești.

În perioada național-comunismului, un fapt istoric important din politica internă a statului român a fost lansarea Tezelor din iulie 1971 de către Nicolae Ceaușescu. După vizitele în China și Coreea de Nord, Ceaușescu a impus reideologizarea vieții culturale și politice, accentuarea controlului partidului asupra educației, presei și artei, precum și dezvoltarea cultului personalității conducătorului. Cauza acestei orientări a fost dorința liderului comunist de a-și consolida puterea personală și de a controla mai strict societatea. Efectul a fost limitarea libertății de exprimare și accentuarea caracterului autoritar al regimului, mai ales în anii 1970-1980.

În politica externă, România a desfășurat mai multe acțiuni importante în perioada 1951-1980. O primă acțiune a fost aderarea României la Organizația Națiunilor Unite, în 1955. Un aspect referitor la această acțiune este că statul român a obținut o recunoaștere diplomatică mai largă și a putut participa la activitatea unei organizații internaționale globale, deși rămânea integrat în blocul comunist. O a doua acțiune a fost condamnarea intervenției militare a trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în 1968. Un aspect al acestei acțiuni este că Nicolae Ceaușescu a refuzat participarea României la intervenție și a criticat public acțiunea sovietică, ceea ce a sporit temporar prestigiul internațional al României și a creat imaginea unei politici externe mai independente față de Moscova.

După 1989, România a revenit la un regim democratic, dar consolidarea democrației postdecembriste a fost treptată. Punctul meu de vedere este că, în perioada 1990-2000, democrația românească s-a afirmat prin refacerea pluralismului politic și prin funcționarea instituțiilor constituționale, chiar dacă tranziția a fost marcată de tensiuni sociale și politice. Un argument istoric relevant este adoptarea Constituției din 1991, care a consacrat principiile statului de drept, separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și pluralismul politic. Deoarece regimul comunist desființase competiția politică și subordonase instituțiile statului partidului unic, noua Constituție a creat cadrul juridic pentru alegeri libere și pentru funcționarea instituțiilor democratice. Prin urmare, în anii 1990, România a început procesul de consolidare democratică, confirmat și prin alternanța pașnică la guvernare din 1996.

În concluzie, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, România a evoluat de la totalitarismul comunist, caracterizat prin represiune și monopol politic, la democrația postdecembristă. În politica internă, regimul comunist a trecut de la stalinism la național-comunism, iar în politica externă a alternat subordonarea față de blocul sovietic cu gesturi de autonomie. După 1989, revenirea la pluralism și adoptarea Constituției din 1991 au reprezentat pași esențiali pentru reconstrucția democratică a statului român.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile de la Subiectele I și II includ informații precise din sursele date și etichetează explicit relația cauză-efect, punctul de vedere și asemănarea cerută.
Acuratețe istorică: exemplele sunt încadrate corect: Constituția din 1866, reformele lui Cuza, independența din 1877-1878, Liga Sfântă, tratatul de la Brașov, stalinismul, național-comunismul și democrația postdecembristă.
Cronologie: eseul respectă succesiunea stalinism - național-comunism - politică externă comunistă - democrație postdecembristă.
Argumentare: sunt folosiți conectori cauzali și conclusivi, iar Subiectul al III-lea include teză, fapte istorice relevante, relații cauză-efect și concluzie.
Verdict final: soluția este completă, coerentă și redactată pentru punctaj maxim.