Soluții BAC Istorie 2021 · Simulare · Var. simulare

SUBIECTUL I

Formațiunea politică precizată în sursa B este Partidul Fascist.
O informație referitoare la Hrușciov, din sursa A, este că acesta a inițiat un program de „destalinizare”, prin care i-a atribuit lui Stalin o serie de crime și abateri de la marxism-leninism.
Spațiile istorice la care se referă sursele sunt:

sursa A: Uniunea Sovietică/URSS;
sursa B: Italia.

Sursa care susține că liderul politic se considera fondatorul unei economii moderne este sursa A.
Relație cauză-efect, pe baza sursei B:

Cauză: „Parlamentul era în totalitate sub controlul său”, opoziția politică organizată nu exista, iar regele Victor Emmanuel nu era pregătit să îl înfrunte pe Mussolini.
Efect: Mussolini avea „poziția asigurată” și a putut să înceapă crearea statului fascist, ca dictatură personală.

Două practici politice democratice utilizate în România, în secolul al XX-lea, sunt pluralismul politic și alegerile libere.

O primă practică democratică a fost pluralismul politic, manifestat prin existența mai multor partide care participau la viața politică. În perioada interbelică au funcționat partide precum Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, iar după 1989 pluralismul politic a fost restabilit prin revenirea la sistemul pluripartidist.

A doua practică democratică a fost organizarea de alegeri, prin care cetățenii își exprimau opțiunea politică. De exemplu, după Marea Unire, alegerile din 1919 s-au desfășurat pe baza votului universal masculin, iar după înlăturarea regimului comunist au fost organizate alegeri libere, precum cele din 1990 și 1992.

O constantă a faptelor istorice din România postbelică, în perioada 1946-1947, a fost consolidarea puterii comuniștilor prin eliminarea instituțiilor și forțelor politice democratice. Această constantă se observă în falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, în înlăturarea opoziției democratice în 1947 și în abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, urmată de proclamarea republicii.

SUBIECTUL II

Voievodul din Sudul Carpaților, precizat în sursă, este Basarab.
Evenimentele din Estul Carpaților prezentate în sursă se desfășoară în secolul al XIV-lea.
Voievodul care înlătură suzeranitatea ungară din spațiul est-carpatic este Bogdan din Maramureș. Acțiunea militară încheiată cu acest rezultat este victoria obținută de Bogdan în iarna dintre 1364-1365, victorie despre care sursa afirmă că a pus capăt, temporar, suzeranității ungare asupra noului stat moldovean.
Două informații referitoare la marcă, din sursa dată, sunt:

marca a fost organizată în zona din vecinătatea trecătorilor, pentru protejarea frontierei de est a Regatului Ungariei și blocarea pasurilor Carpaților Răsăriteni;
marca era o zonă de frontieră cu funcții militare de apărare, condusă de voievodul Dragoș din Maramureș.

Punct de vedere: Întemeierea statului medieval Țara Românească s-a produs într-un context favorabil, determinat de factori interni, economici și politico-militari externi.

Susținere cu informații din sursă: Un prim argument este că statul s-a format prin „unificarea voievodatelor și cnezatelor” aflate între Carpați și Dunăre, sub autoritatea lui Basarab. Un al doilea argument este rolul negoțului: noul stat se afla pe segmentul final al unui drum comercial care lega Europa Centrală de Marea Neagră, iar veniturile obținute de Basarab ca „paznic” al acestei artere comerciale au contribuit la apariția statului. De asemenea, sursa menționează că dominația mongolă a blocat expansiunea ungară dincolo de Carpați, ceea ce a creat un context extern favorabil întemeierii.

Un fapt istoric relevant care dovedește existența unor acțiuni de organizare instituțională în spațiul românesc, în secolul al XVII-lea - prima jumătate a secolului al XVIII-lea, îl reprezintă reformele lui Constantin Mavrocordat. Deoarece administrația și fiscalitatea din Principate trebuiau eficientizate, domnitorul a reorganizat instituțiile, a introdus funcționari plătiți de stat și a aplicat reforme sociale, precum desființarea șerbiei în Țara Românească în 1746 și în Moldova în 1749. Prin urmare, aceste reforme arată preocuparea pentru modernizarea și organizarea instituțională a spațiului românesc.

SUBIECTUL III

Constituirea statului român modern a fost rezultatul unui proces istoric desfășurat treptat, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până în secolul al XIX-lea. Acest proces a inclus proiecte politice, acțiuni revoluționare, decizii diplomatice și reforme instituționale. Teza susținută este că statul român modern s-a format prin îmbinarea programelor politice interne cu un context internațional favorabil, iar consolidarea sa s-a realizat prin instituții moderne și reforme.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, proiectele politice referitoare la viitorul stat român au exprimat dorința de autonomie și de modernizare. Un obiectiv important al memoriilor boierești adresate marilor puteri a fost unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat autonom, aflat sub garanția puterilor creștine. Aceste proiecte arătau că elitele românești urmăreau limitarea dominației otomane și organizarea politică a Principatelor pe baze mai stabile.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un proiect politic important referitor la statul român modern a fost Proclamația de la Islaz, adoptată în 1848 în Țara Românească. Acest document revoluționar formula un program de transformare politică și socială. Un prim aspect al proiectului era afirmarea autonomiei administrative și legislative a țării. Un al doilea aspect era introducerea unor principii politice moderne, precum responsabilitatea guvernului, reprezentarea națională și respectarea drepturilor cetățenești. Un al treilea aspect era reformarea societății prin măsuri precum emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor prin despăgubire, libertatea tiparului și egalitatea în fața legii. Prin urmare, Proclamația de la Islaz nu a fost doar un document revoluționar, ci și un proiect de organizare modernă a statului.

Formarea statului român modern a fost favorizată decisiv de evenimentele din perioada 1857-1859. Un fapt istoric relevant îl reprezintă activitatea Adunărilor ad-hoc din 1857. Aceste adunări au fost convocate în Moldova și Țara Românească după Războiul Crimeii și după Tratatul de la Paris din 1856, într-un context în care Marile Puteri au acceptat consultarea populației din Principate. Deputații adunărilor au cerut unirea Principatelor, autonomia, un principe străin dintr-o dinastie europeană, neutralitatea și organizarea constituțională a noului stat. Deoarece aceste revendicări au exprimat voința politică a românilor, ele au influențat deciziile diplomatice ulterioare. Convenția de la Paris din 1858 a acceptat o formulă limitată de unire, iar românii au depășit această limitare prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Astfel, unirea personală a devenit punctul de plecare al statului român modern.

În opinia mea, în deceniul șapte al secolului al XIX-lea, statul român s-a consolidat prin unificarea instituțiilor și prin adoptarea reformelor care au modernizat organizarea politică, socială și juridică. Un argument istoric este activitatea reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece dubla alegere din 1859 crease inițial doar o uniune personală, Cuza a urmărit consolidarea statului prin recunoașterea unirii depline și prin unificarea instituțiilor. În 1862 s-au format un singur guvern și o singură Adunare legislativă pentru Principatele Unite, iar Bucureștiul a devenit capitala noului stat. Ulterior, reformele din timpul domniei sale au întărit statul: secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a mărit resursele statului, reforma agrară din 1864 a schimbat raporturile sociale, iar legea instrucțiunii publice și reforma justiției au contribuit la modernizarea societății. De asemenea, după aducerea lui Carol I, Constituția din 1866 a oferit statului un cadru politic modern, bazat pe principii liberale, precum separarea puterilor în stat și monarhia constituțională. Prin urmare, consolidarea statului român în deceniul șapte al secolului al XIX-lea s-a realizat prin instituții unificate, reforme interne și un cadru constituțional modern.

În concluzie, constituirea statului român modern a pornit de la obiectivele formulate în proiectele politice ale secolului al XVIII-lea, a continuat prin programele revoluționare de la 1848 și s-a concretizat prin acțiunile politice și diplomatice din 1857-1859. Consolidarea lui în deceniul șapte al secolului al XIX-lea a fost posibilă datorită reformelor lui Alexandru Ioan Cuza și Constituției din 1866, care au dat statului român instituții moderne și stabilitate politică.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns tuturor cerințelor în ordinea din subiect.
Pentru itemii pe surse am folosit informații precise din texte și am etichetat explicit relația cauză-efect, punctul de vedere și argumentele.
Am inclus practici democratice din România secolului al XX-lea și o constantă relevantă pentru perioada 1946-1947.
Pentru Subiectul al II-lea am precizat corect voievodul, secolul, acțiunea militară, informațiile despre marcă și argumentul instituțional.
Eseul de la Subiectul al III-lea respectă cronologia, folosește conectori cauzali și concluzivi, conține teză, fapte istorice relevante și argument pentru consolidarea statului.
Limbajul istoric este adecvat, iar soluția urmărește criteriile pentru punctaj maxim.