Soluții BAC Istorie 2021 · Model · (model)

SUBIECTUL I

Bătălia precizată în sursa A este bătălia de la Kossovopolje/Câmpia Mierlei, din 1389.
Din sursa B, o informație referitoare la Cetatea Albă este că aceasta era un port aflat sub stăpânirea Moldovei, atacat fără succes de flota turcă în 1420.
Un domnitor din spațiul românesc la care se referă sursa A este Mircea cel Bătrân. Un domnitor din spațiul românesc la care se referă sursa B este Ștefan cel Mare.
Sursa care susține că statul medieval românesc a început să plătească tribut din a doua jumătate a secolului al XV-lea este sursa B.
Relație cauză-efect stabilită pe baza sursei A:

Cauză: în 1417 a avut loc o expediție militară în Țara Românească a sultanului Mahomed I.
Efect: Țara Românească a efectuat o plată a unui tribut.

Două acțiuni militare la care participă românii în secolele al XIV-lea - al XV-lea, în afara celor menționate explicit în surse, sunt:

Bătălia de la Rovine, desfășurată în 1394/1395, a fost o confruntare între oastea Țării Românești, condusă de Mircea cel Bătrân, și armata otomană a sultanului Baiazid I. Cauza luptei a fost presiunea Imperiului Otoman asupra spațiului de la nordul Dunării. Prin tactici adaptate terenului și prin mobilizarea oastei țării, Mircea cel Bătrân a reușit să apere autonomia Țării Românești.

Bătălia de la Vaslui/Podul Înalt, din 1475, a fost purtată de Ștefan cel Mare împotriva unei armate otomane. Cauza confruntării a fost încercarea Porții de a impune un control mai puternic asupra Moldovei. Victoria moldovenilor a consolidat prestigiul internațional al lui Ștefan cel Mare și a arătat capacitatea Moldovei de a organiza rezistența antiotomană.

O caracteristică a unei instituții centrale din spațiul românesc la sfârșitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea este că domnia concentra atribuții politice, militare, administrative și judiciare. Domnul conducea armata, reprezenta țara în relațiile externe și putea orienta politica statului, așa cum se observă în timpul lui Mihai Viteazul.

SUBIECTUL II

Alianța defensivă creată în 1921, precizată în sursa dată, este Mica Înțelegere.
Sursa dată se referă la secolul al XX-lea.
Regele României menționat în sursă este Carol al II-lea. Acțiunea desfășurată de statul român în 1928 a fost aderarea Bucureștiului/României la pactul Briand-Kellogg, care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor.
Două informații din sursă referitoare la acțiunile de politică externă la care participă România în 1926 sunt:

România a înlocuit convenția de alianță cu Polonia prin un tratat de garanție.
România a semnat un tratat de alianță cu Franța.

Punct de vedere: În perioada 1929-1936, politica externă a României a fost orientată în principal spre apărarea frontierelor stabilite după 1918, prin securitate colectivă, alianțe regionale și apropiere diplomatică de state care puteau garanta integritatea teritorială.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că, în 1934, România a semnat pactul Înțelegerii Balcanice, prin care România, Grecia, Iugoslavia și Turcia „își garantau reciproc frontierele”. A doua informație este că, în anii 1935-1936, diplomația română se pregătea să semneze un pact româno-sovietic care ar fi garantat independența și integritatea teritorială a țării, în granițele trasate la 1918. Totuși, în 1936, creșterea rolului Germaniei și lipsa de fermitate a democrațiilor occidentale au determinat o reorientare diplomatică, concretizată prin înlăturarea lui N. Titulescu și abandonarea planului de alianță cu Uniunea Sovietică.

Afirmația conform căreia România participă la relațiile internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea poate fi susținută prin implicarea în criza orientală și în Războiul de Independență din 1877-1878. Deoarece România urmărea obținerea independenței față de Imperiul Otoman, guvernul de la București a încheiat Convenția româno-rusă din aprilie 1877, care permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc. Ulterior, România și-a proclamat independența la 9 mai 1877, iar armata română a participat la luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin. Prin urmare, prin tratate, acțiune militară și recunoașterea independenței la Congresul de la Berlin din 1878, România s-a afirmat ca participant activ la relațiile internaționale europene.

SUBIECTUL III

După Al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice, iar evoluția internă a fost marcată de trecerea de la regimul democratic interbelic la totalitarismul comunist. Instaurarea comunismului nu a fost rezultatul unei opțiuni democratice a societății românești, ci efectul presiunii sovietice, al ocupației militare și al acțiunii Partidului Comunist Român sprijinit de Moscova. Teza susținută este că România postbelică a trecut printr-o etapă stalinistă de sovietizare forțată, urmată de național-comunism, care a combinat discursul național cu menținerea dictaturii partidului unic.

Un prim factor care a contribuit la instaurarea totalitarismului în România postbelică a fost prezența Armatei Roșii pe teritoriul României și includerea țării în zona de dominație sovietică. Acest fapt a permis Uniunii Sovietice să influențeze decisiv viața politică românească, inclusiv formarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945. Un al doilea factor a fost eliminarea treptată a opoziției democratice de către comuniști, prin controlul instituțiilor, falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, arestarea liderilor politici și desființarea pluralismului. Deoarece opoziția a fost înlăturată, iar monarhia a fost suprimată prin abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, comuniștii au putut proclama Republica Populară Română și au deschis etapa totalitară.

O constituție adoptată în etapa stalinismului a fost Constituția din 1948. O primă caracteristică a acesteia este că a consacrat noua formă de stat, Republica Populară Română, după înlăturarea monarhiei. A doua caracteristică este că a creat cadrul juridic pentru reorganizarea statului după model comunist: Marea Adunare Națională devenea organul suprem al puterii de stat, iar proprietatea privată putea fi restrânsă prin naționalizare și etatizare. În practică, aceste prevederi au favorizat concentrarea puterii în mâinile partidului unic și transformarea economiei pe baza modelului sovietic.

În relațiile internaționale din perioada stalinismului, un fapt istoric relevant a fost participarea României la constituirea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în 1949. CAER a fost creat sub conducerea Uniunii Sovietice pentru coordonarea economiilor statelor comuniste din Europa de Est. Deoarece România era dependentă politic de URSS, integrarea în CAER a consolidat subordonarea economică față de blocul sovietic și a limitat legăturile economice cu Occidentul. Ca efect, orientarea economică externă a României a fost legată de planificarea și de interesele sistemului socialist condus de Moscova.

După moartea lui Stalin și mai ales după venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea Partidului Comunist Român în 1965, regimul a evoluat spre național-comunism. Punctul meu de vedere este că național-comunismul din România nu a însemnat democratizarea regimului, ci o formă de consolidare a dictaturii comuniste prin folosirea retoricii naționale, a autonomiei față de Moscova și a cultului personalității. Un argument istoric este atitudinea lui Nicolae Ceaușescu din 1968, când a condamnat intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Această poziție i-a adus prestigiu intern și extern, deoarece părea să exprime independența României față de URSS. Totuși, după acest moment, Ceaușescu a întărit controlul partidului asupra societății, mai ales prin Tezele din iulie 1971, prin intensificarea propagandei, cenzurii și cultului personalității. Prin urmare, național-comunismul a folosit tema independenței naționale pentru legitimarea regimului, dar a păstrat mecanismele totalitare ale comunismului.

În concluzie, România postbelică a trecut de la ocupația și presiunea sovietică la instaurarea totalitarismului comunist, apoi la consolidarea regimului prin constituții și instituții inspirate de modelul stalinist. Constituția din 1948, integrarea în CAER și eliminarea opoziției arată sovietizarea țării. Ulterior, național-comunismul a modificat discursul politic, accentuând independența și națiunea, dar nu a schimbat caracterul dictatorial al regimului. Astfel, continuitatea esențială a României comuniste a fost monopolul partidului unic asupra puterii, indiferent de forma stalinistă sau național-comunistă a regimului.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații exacte din textele date.
Marcaje cerute: sunt etichetate explicit cauza, efectul, punctul de vedere și argumentul istoric.
Acuratețe istorică: datele, instituțiile, actorii politici și evenimentele sunt încadrate corect.
Cronologie: eseul urmărește succesiunea postbelică: instaurarea comunismului, stalinismul, apoi național-comunismul.
Subiectul al III-lea: eseul include doi factori, o constituție cu două caracteristici, un fapt de relații internaționale și un punct de vedere argumentat.
Verdict final: soluția este redactată pentru punctaj maxim.