Soluții BAC Istorie 2020 · Iunie–Iulie · Var. 06

SUBIECTUL I

O mare putere precizată în sursa A este Franța.
Potrivit sursei B, rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857 cereau unirea, autonomia, neutralitatea și garantarea colectivă a noii ordini de către marile puteri.
Două personalități politice la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt C. A. Rosetti și Dumitru Brătianu.
Sursa care susține că unioniștii doreau să evite o dezbatere a problemelor sociale și economice este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: locuitorii Moldovei și ai Țării Românești știau că alcătuiau „unul și același popor”, având origine, limbă, religie, tradiții și cultură comune.

Efect: conducătorii românilor au decis că „primul pas” trebuia să fie unirea celor două țări din afara arcului Carpaților.

Două fapte istorice, desfășurate în primele șase decenii ale secolului al XIX-lea, care au contribuit la formarea statului român sunt:

Convenția de la Paris din 1858 - act cu valoare constituțională pentru Principate, adoptat de marile puteri, care a stabilit denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei și a prevăzut instituții comune, precum Comisia Centrală de la Focșani și Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși menținea domni și guverne separate, Convenția a creat cadrul juridic necesar apropierii politice dintre cele două Principate.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 - la 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales și domn al Țării Românești. Prin această soluție politică, românii au realizat unirea de facto a Principatelor, punând bazele statului român modern.

O caracteristică a Constituției din 1866 este faptul că a consacrat monarhia constituțională ereditară și principiul separării puterilor în stat, după model liberal european.

SUBIECTUL II

Voievodul Transilvaniei precizat în sursă este Iancu de Hunedoara.
Sursa se referă la secolul al XV-lea.
Domnul Țării Românești la care se referă sursa este Vlad Țepeș.

Cauza conflictului cu otomanii: Vlad Țepeș a refuzat, în 1462, să mai plătească tribut Imperiului Otoman; ca urmare, sultanul Mehmed al II-lea a intrat cu o armată puternică în Țara Românească.

Două informații din sursă referitoare la acțiunile militare din perioada 1442-1444 sunt:

În 1442, Iancu de Hunedoara a înfrânt încercarea turcilor de a pătrunde în Transilvania și a obținut o victorie pe cursul superior al Ialomiței.
Între noiembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu de Hunedoara a întreprins „o lungă campanie” împotriva otomanilor în Peninsula Balcanică, până la Adrianopol.

Punct de vedere: Bătălia de la Belgrad din 1456 a avut o importanță militară și europeană majoră, deoarece a oprit ofensiva otomană spre centrul Europei și a refăcut încrederea lumii creștine după căderea Constantinopolului.

Informația 1: sursa afirmă că victoria de la Belgrad „va opri pentru 70 de ani înaintarea turcească spre centrul Europei”.

Informația 2: sursa precizează că victoria din 1456 „contribuie la redresarea moralului Europei după căderea Constantinopolului”.

Argument: afirmația conform căreia în secolul al XIV-lea sunt organizate instituții centrale în spațiul românesc extracarpatic este susținută de organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei. În 1359, în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Mitropolia Țării Românești. Deoarece statul medieval avea nevoie de legitimare religioasă și de o structură ecleziastică aflată în legătură cu domnia, recunoașterea Mitropoliei a consolidat autoritatea centrală. Prin urmare, în Țara Românească funcționau instituții centrale, precum domnia și Biserica organizată la nivel superior.

SUBIECTUL III

În secolul al XX-lea, România a cunoscut practici politice diferite, de la democrația interbelică la autoritarismul regal, apoi la totalitarismul comunist și, după 1989, la revenirea treptată la pluralism democratic. Evoluția acestor practici a fost influențată de contextul intern, de crizele politice și de raporturile internaționale.

După Marea Unire din 1918, România avea nevoie de un cadru constituțional care să integreze noile provincii și să organizeze statul național unitar. Din această cauză, a fost adoptată Constituția din 1923, una dintre cele mai democratice constituții românești. Un aspect important al acesteia a fost consacrarea României ca stat național, unitar și indivizibil. Constituția menținea monarhia constituțională, separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți cetățenești și principiul suveranității naționale. În plan politic, aceste prevederi au susținut practica regimului parlamentar și competiția dintre partide, chiar dacă viața politică interbelică a fost afectată uneori de instabilitate guvernamentală.

Situația s-a schimbat în timpul domniei regelui Carol al II-lea. Pe fondul crizei partidelor politice, al tensiunilor sociale și al ascensiunii mișcărilor extremiste, regele a urmărit concentrarea puterii în propriile mâini. În acest context a fost adoptată Constituția din 1938, care a avut caracter autoritar. Un aspect esențial al acesteia a fost sporirea atribuțiilor regelui: monarhul participa direct la exercitarea puterii legislative și controla puterea executivă. Drepturile și libertățile erau menținute formal, dar puteau fi restrânse, iar regimul parlamentar era înlocuit cu un regim de autoritate monarhică. Prin urmare, Constituția din 1938 a marcat abandonarea practicilor democratice interbelice și instaurarea regimului autoritar carlist.

După al Doilea Război Mondial, în România a fost impusă ideologia comunistă, de inspirație marxist-leninistă, cu sprijinul Uniunii Sovietice. O practică politică totalitară adoptată de statul român în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost eliminarea pluralismului politic și instaurarea monopolului partidului comunist asupra puterii. Această practică s-a realizat prin presiuni asupra opoziției, falsificarea alegerilor din 1946, înlăturarea partidelor istorice, abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române. În 1948, noua Constituție și crearea Securității au consolidat controlul statului asupra societății. Deoarece puterea politică era concentrată în mâinile partidului unic, cetățenii nu mai puteau participa liber la viața politică, iar represiunea devenea instrument de guvernare.

Regimul comunist s-a consolidat în deceniile următoare, iar în 1965, după venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, a fost adoptată o nouă Constituție. Două prevederi ale Constituției din 1965 au fost schimbarea denumirii statului în Republica Socialistă România și consacrarea Partidului Comunist Român ca forță politică conducătoare a întregii societăți. Constituția menținea formal unele drepturi cetățenești, dar acestea erau subordonate ideologiei comuniste și controlului partidului-stat. În realitate, practica politică era totalitară, deoarece decizia politică aparținea conducerii PCR, iar instituțiile statului funcționau sub controlul partidului.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, practicile politice adoptate în România au fost orientate spre reconstrucția democrației, pluralism politic și stat de drept. Punctul meu de vedere este că, după Revoluția din decembrie 1989, România a trecut de la monopolul partidului unic la competiție politică democratică, chiar dacă tranziția a fost dificilă. Un argument istoric relevant este adoptarea Constituției din 1991, care a consacrat pluralismul politic, separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și organizarea de alegeri libere. De asemenea, alternanța la putere din 1996, când opoziția democratică a câștigat alegerile, a demonstrat funcționarea principiului competiției electorale. Deoarece puterea a putut fi schimbată prin vot, fără violență și în cadrul instituțiilor constituționale, rezultă că România a adoptat în anii 1990 practici politice democratice.

În concluzie, secolul al XX-lea a adus României experiențe politice contrastante. Constituția din 1923 a exprimat modelul democratic al României Mari, Constituția din 1938 a susținut autoritarismul regal, regimul comunist a impus totalitarismul și partidul unic, iar după 1989 statul român a revenit la pluralism și democrație constituțională.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am rezolvat toate cerințele în ordinea subiectului.
Am folosit informații precise din sursele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Am etichetat explicit relația cauză-efect, punctul de vedere și argumentul istoric.
Am inclus două fapte istorice relevante pentru formarea statului român în primele șase decenii ale secolului al XIX-lea.
Am redactat eseul de la Subiectul al III-lea cronologic, cu aspecte despre Constituțiile din 1923 și 1938, ideologia comunistă, practica totalitară, prevederi ale Constituției din 1965 și argument despre practicile democratice din anii 1990.
Am folosit conectori de cauzalitate și concluzie: „din această cauză”, „deoarece”, „prin urmare”, „rezultă că”, „în concluzie”.