Soluții BAC Istorie 2020 · Iunie–Iulie · Var. 03

SUBIECTUL I

Actul semnat cu Rusia, precizat în sursa A, este Convenția cu Rusia din 4/16 aprilie 1877.
Din sursa B, o informație referitoare la puterile europene este că acestea nu se grăbeau să trateze România ca pe un partener egal în relațiile internaționale. De asemenea, ele au impus condiții pentru recunoașterea independenței României.
Spațiul istoric la care se referă ambele surse este România. Conducătorul politic al acestuia este Carol I.
Sursa care susține că legea pentru proclamarea Regatului a fost votată în unanimitate este sursa B.
Relația cauză-efect stabilită între două informații din sursa A:

Cauză: trupele ruse au trecut Prutul „fără a notifica acest lucru Guvernului de la București” și înaintea ratificării Convenției de către Parlamentul român.
Efect: Consiliul de miniștri, întrunit de urgență, a decis să aducă situația la cunoștința Puterilor garante și, concomitent, să retragă trupele române de la Dunăre.

Două acțiuni de politică internă desfășurate în statul român în perioada 1861-1870 sunt:

Consolidarea unirii politico-administrative a Principatelor. După recunoașterea unirii depline, în 1862 au fost organizate instituții comune pentru Moldova și Țara Românească: un singur guvern, o singură Adunare legislativă și capitala la București. Această acțiune a întărit statul român modern și a redus separarea instituțională dintre cele două principate.

Adoptarea Constituției din 1866. După venirea lui Carol I, Constituția din 1866 a organizat statul pe principii moderne: monarhie constituțională ereditară, separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți cetățenești. Prin această lege fundamentală, România și-a consolidat instituțiile interne și autonomia politică.

O prevedere asemănătoare înscrisă în două proiecte politice din deceniile cinci-șase ale secolului al XIX-lea este unirea Moldovei și a Țării Românești. Această idee apare, de exemplu, în Dorințele Partidei Naționale în Moldova din 1848 și în rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857, care solicitau unirea Principatelor într-un stat românesc.

SUBIECTUL al II-lea

Domnul Țării Românești precizat în sursă este Mihai Viteazul.
Sursa se referă la secolul al XVI-lea.
Principatul din spațiul intracarpatic este Transilvania. Un aspect referitor la suzeranitatea otomană asupra acesteia este că otomanii exercitau o suzeranitate mai puțin apăsătoare, pentru a nu-i da prilej Transilvaniei să apeleze la Habsburgi pentru apărare sau „eliberare”.
Două motive pentru care Mihai Viteazul și-a propus să aducă sub autoritatea sa țările „numite de umaniști Dacia” sunt:

dorința de a mări baza umană, teritorială și economică a domniei;
necesitatea de a permite independența reală, mai ales în raport cu statul otoman.

Punct de vedere: Acțiunile militare desfășurate de Mihai Viteazul au avut caracter antiotoman și au contribuit la îndepărtarea pericolului otoman asupra Țării Românești.

Prima informație care susține acest punct de vedere este că Mihai Viteazul a pornit la București, în 1594, revolta antiotomană, după intrarea Țării Românești în Liga Sfântă. A doua informație este că, după bătăliile de la Călugăreni și Giurgiu din 1595, „pericolul otoman a fost înlăturat”, iar turcii au cerut pace și l-au recunoscut pe Mihai ca domn.

O altă instituție centrală organizată în spațiul românesc în secolele al XII-lea - al XIV-lea, în afara domniei, este Biserica. Un fapt istoric relevant este recunoașterea Mitropoliei Țării Românești de către Patriarhia de la Constantinopol, în 1359, în timpul lui Nicolae Alexandru. Deoarece noul stat avea nevoie de legitimare religioasă și de organizare ecleziastică proprie, mitropolia a întărit autoritatea internă a domniei și legătura cu lumea ortodoxă. Prin urmare, în secolul al XIV-lea, Biserica a funcționat ca instituție centrală a statului medieval românesc.

SUBIECTUL al III-lea

În secolul al XX-lea, evoluția României a trecut de la regimul democratic interbelic la autoritarismul regal și apoi la regimul comunist totalitar. Constituțiile adoptate în această perioadă reflectă schimbările politice majore: consolidarea României Mari, restrângerea democrației în 1938 și instaurarea statului comunist după 1947.

Constituția României adoptată în primele trei decenii ale secolului al XX-lea este Constituția din 1923. Aceasta a fost necesară după Marea Unire din 1918, deoarece statul român trebuia să integreze provinciile unite și să creeze un cadru juridic comun pentru România Mare. Un prim aspect referitor la această constituție este că România era definită ca stat național, unitar și indivizibil, ceea ce consfințea caracterul unitar al statului rezultat după unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. Un al doilea aspect este menținerea monarhiei constituționale, regele având rol important în sistemul politic, dar exercitându-și atribuțiile în cadrul legii fundamentale. Un al treilea aspect este consacrarea principiilor democratice, precum separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și votul universal masculin. Astfel, Constituția din 1923 a reprezentat baza juridică a democrației parlamentare interbelice.

O schimbare importantă s-a produs prin Constituția din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea. Caracteristica principală a acesteia a fost caracterul autoritar, deoarece puterea regelui a crescut considerabil, iar principiul separării puterilor în stat a fost diminuat. Regele avea atribuții largi în domeniul legislativ și executiv, putea numi guvernul, iar miniștrii răspundeau politic în fața sa. Această constituție a fost legată de instaurarea regimului de autoritate monarhică, în condițiile crizei democrației interbelice și ale ascensiunii mișcărilor extremiste. Prin urmare, Constituția din 1938 a marcat restrângerea pluralismului politic și slăbirea parlamentarismului.

După al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență sovietică, iar regimul comunist a fost impus treptat. Abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, a dus la proclamarea Republicii Populare Române. Constituția din 1948 a consacrat noul regim politic. O prevedere a acesteia era că România devenea Republica Populară Română, iar puterea aparținea „poporului muncitor”, prin organe reprezentative controlate de comuniști. În realitate, această formulare masca monopolul politic al Partidului Muncitoresc Român și eliminarea mecanismelor democratice autentice.

Punctul meu de vedere este că practicile politice totalitare utilizate în România în a doua jumătate a secolului al XX-lea au urmărit controlul complet al societății și eliminarea opoziției. Un argument istoric relevant este folosirea Securității, instituție creată în 1948, pentru supravegherea populației, arestarea adversarilor politici, intimidarea intelectualilor, clericilor, foștilor membri ai partidelor istorice și a celor considerați „dușmani ai poporului”. Deoarece regimul comunist nu se baza pe competiție politică liberă, ci pe monopolul partidului unic, represiunea, cenzura și propaganda au devenit instrumente esențiale de menținere a puterii. În perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au avut loc arestări politice, colectivizarea forțată și controlul strict al vieții publice, iar în timpul lui Nicolae Ceaușescu s-au accentuat cultul personalității, cenzura și supravegherea societății. Prin urmare, totalitarismul comunist din România a limitat grav drepturile și libertățile cetățenești și a subordonat instituțiile statului intereselor partidului unic.

În concluzie, constituțiile României din secolul al XX-lea ilustrează transformările politice ale statului român: Constituția din 1923 a exprimat democrația și unitatea României Mari, Constituția din 1938 a consacrat autoritarismul regal, iar Constituția din 1948 a deschis etapa constituțională a regimului comunist. Evoluția politică a României a fost astfel marcată de trecerea de la pluralism parlamentar la dictatură și apoi la totalitarism comunist.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile pe surse includ informații exacte și formulări cerute: cauză/efect, punct de vedere, motive.
Acuratețe istorică: evenimentele, datele, instituțiile și constituțiile sunt corecte.
Eseu: Subiectul III are cronologie, teză, relații cauză-efect, argument istoric și concluzie.
Limbaj istoric: termenii utilizați sunt adecvați nivelului BAC.
Verdict final: soluția este pregătită pentru punctaj maxim.