Soluții BAC Istorie 2020 · Iunie–Iulie · Var. 01

SUBIECTUL I

Formațiunea politică precizată în sursa A este Partidul Muncitoresc Român.
O informație din sursa B referitoare la domeniul economic este că liderii români au susținut industrializarea neostalinistă a României cu bani și aparatură obținute din Europa de Vest.
Liderul politic precizat atât în sursa A, cât și în sursa B este Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un spațiu istoric menționat în ambele surse este România.
Sursa care susține că strategia liderilor români are consecințe pentru relațiile româno-americane este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: autoritățile comuniste doreau să dovedească sovieticilor că România era „o țară sigură” după retragerea trupelor sovietice.

Efect: retragerea trupelor a fost însoțită de un nou val de represiune în societate și în partid.

Două asemănări între Constituțiile adoptate de statul român în 1952 și în 1965 sunt:

ambele au consacrat caracterul comunist/socialist al regimului politic și rolul conducător al partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, respectiv Partidul Comunist Român;
ambele au susținut economia socialistă, bazată pe proprietatea de stat/cooperatistă și pe controlul politic al vieții economice.

O caracteristică a practicilor politice utilizate în statul român în ultimul deceniu al secolului al XX-lea este pluripartidismul democratic, manifestat prin alegeri libere și prin alternanța la guvernare, de exemplu după alegerile din 1996.

SUBIECTUL II

Statul românesc în care se desfășoară mișcarea revoluționară din 1821 este Țara Românească.
Sursa se referă la secolul al XIX-lea.
Conducătorul mișcării revoluționare a fost Tudor Vladimirescu. O acțiune desfășurată de acesta până la preluarea puterii a fost faptul că a început acțiunea în Oltenia, unde oamenii săi aveau organizate locuri fortificate.
Doi factori care au dus la oprirea mișcării revoluționare din 1821 au fost:

încercarea grecilor eteriști de a-și subordona lupta celorlalte popoare;
intervenția trupelor otomane la nord de Dunăre.

Punct de vedere: Programul mișcării revoluționare din 1821 avea un caracter național și reformator, deoarece urmărea atât apărarea autonomiei țării, cât și modernizarea organizării interne.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că programul prevedea abolirea dominației străine și respectarea deplină a autonomiei țării, ceea ce arată caracterul național. A doua informație este că programul cerea desființarea privilegiilor feudale, ocuparea funcțiilor pe bază de merit și reforme în justiție, administrație și școală, ceea ce dovedește caracterul reformator.

Afirmația este adevărată. Un fapt istoric relevant este reforma agrară din 1864, adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Deoarece această reformă a desființat claca și a împroprietărit o parte a țărănimii, statul român rezultat după Unirea Principatelor din 1859 a redus structurile sociale de tip feudal și și-a consolidat baza internă. Prin urmare, în primul deceniu după unire, măsurile reformatoare au contribuit la consolidarea internă a statului român modern.

SUBIECTUL III

În secolele al XIII-lea - al XVIII-lea, spațiul românesc de la Sudul Carpaților a parcurs drumul de la autonomii locale la stat medieval, iar apoi la o evoluție marcată de presiunea suzeranității otomane. Teza acestui eseu este că Țara Românească s-a constituit prin unificarea formațiunilor politice locale și prin afirmare militară, dar instituția domniei a cunoscut, în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, o dependență tot mai mare față de Poarta Otomană.

În secolul al XIII-lea, autonomiile locale românești din Sudul Carpaților sunt atestate de Diploma cavalerilor ioaniți din 1247. O primă caracteristică a acestor autonomii este faptul că erau conduse de lideri locali, cnezi sau voievozi, precum Ioan, Farcaș, Litovoi și Seneslau. O a doua caracteristică este organizarea lor teritorial-politică, unele fiind cnezate, iar altele voievodate, ceea ce arată existența unor structuri de conducere și a unei autonomii locale înainte de formarea statului medieval. Totodată, aceste formațiuni se aflau în raporturi de dependență sau de colaborare cu Regatul Ungariei, fapt care evidențiază presiunea politică externă asupra spațiului sud-carpatic.

Statul medieval românesc format la Sud de Carpați a fost Țara Românească, numită și Valahia. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, acțiunea militară decisivă pentru întemeierea și afirmarea acestui stat a fost bătălia de la Posada din 1330. Conflictul a avut loc între Basarab I și regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Deoarece regele maghiar urmărea să-și impună autoritatea asupra formațiunii conduse de Basarab I, confruntarea militară a avut o miză politică majoră. Victoria lui Basarab I la Posada a avut ca efect înlăturarea pretențiilor de dominație directă ale Ungariei și afirmarea independenței Țării Românești. Prin urmare, bătălia de la Posada a contribuit decisiv la consolidarea statului medieval de la Sudul Carpaților.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o acțiune importantă pentru constituirea statului medieval românesc de la Sud de Carpați a fost recunoașterea Mitropoliei Țării Românești în 1359, în timpul lui Nicolae Alexandru. O caracteristică a acestei acțiuni este caracterul ei instituțional și religios: organizarea mitropoliei a întărit autoritatea domniei, a oferit statului o instituție centrală bisericească proprie și a consolidat legăturile cu lumea ortodoxă. Această acțiune a avut și o semnificație politică, deoarece a sprijinit autonomia Țării Românești față de Regatul Ungariei catolic și a contribuit la legitimarea internă și externă a noului stat.

În ceea ce privește evoluția unei instituții centrale, consider că domnia din Țara Românească a trecut, în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, de la o instituție cu largi atribuții interne la una tot mai dependentă de Imperiul Otoman. Domnul continua să conducă administrația, armata, justiția și politica fiscală, dar numirea și menținerea lui în funcție depindeau tot mai mult de confirmarea sultanului. Această evoluție a fost determinată de creșterea dominației otomane asupra Țării Românești, mai ales după secolul al XVI-lea, când obligațiile politice și economice față de Poartă au devenit mai apăsătoare.

Argumentul istoric care susține acest punct de vedere este instaurarea regimului fanariot în Țara Românească, în 1716. Deoarece domnii fanarioți erau numiți direct de sultan dintre grecii din Fanar și aveau domnii scurte, dependente de interesele Porții, autonomia politică a instituției domniei s-a redus considerabil. În plus, fiscalitatea a crescut pentru a acoperi tributul, peșcheșurile și cumpărarea domniei. Prin urmare, în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, domnia a rămas instituția centrală a Țării Românești, dar a evoluat spre o formă de conducere subordonată tot mai clar Imperiului Otoman.

În concluzie, spațiul românesc din Sudul Carpaților a evoluat de la autonomiile locale menționate în secolul al XIII-lea la statul medieval Țara Românească, consolidat prin victoria de la Posada și prin instituții proprii, precum Mitropolia. În epoca modernă timpurie, statul și-a păstrat structurile centrale, însă domnia a fost afectată de accentuarea dependenței față de Imperiul Otoman, mai ales în perioada fanariotă.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Am răspuns tuturor cerințelor în ordinea din subiect.
La itemii pe surse am folosit informații precise din sursele date.
Am etichetat explicit relația cauză-efect la Subiectul I și punctul de vedere la Subiectul II.
Am inclus două asemănări constituționale, o caracteristică politică postcomunistă și un argument cu conectori cauzali/conclusivi.
Eseul de la Subiectul III respectă cronologia secolelor XIII-XVIII, menționează autonomii locale, Posada, Mitropolia din 1359 și evoluția domniei sub suzeranitate otomană.
Limbajul istoric este adecvat, iar cerințele de argumentare, cauzalitate și concluzie sunt acoperite.