Soluții BAC Istorie 2019 · Iunie–Iulie · Var. 08

SUBIECTUL I

Un conducător politic precizat în sursa B este Nicolae Ceaușescu.
Din sursa A, despăgubirile de război includeau alimente și materii prime de toate felurile, iar acestea au contribuit la secătuirea României de resurse necesare redresării economice.
Formațiunea politică la care se referă ambele surse este Partidul Comunist. Un spațiu istoric menționat în ambele surse este România.
Sursa care susține că măsurile economice vizau și agricultura este sursa A.
Relația cauză-efect din sursa B:

Cauză: Ceaușescu „a intervenit în mod constant în probleme economice” și dădea „indicații prețioase” în întreprinderi.
Efect: aplicarea acestor indicații ducea la „ajustări continue ale politicii și practicii economice”, care îi dezorientau pe conducătorii de întreprinderi și pe muncitori și aveau „un efect opus celui dorit”.

Două acțiuni din politica internă a statului român în perioada totalitarismului, în afara celor din surse, sunt:

Desființarea pluralismului politic și instaurarea monopolului partidului unic. După falsificarea alegerilor din 1946 și eliminarea opoziției democratice, comuniștii au impus un regim politic totalitar. Abdicarea forțată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, a dus la proclamarea Republicii Populare Române și la înlăturarea monarhiei constituționale.

Represiunea politică prin instituții ale regimului. Începând cu 1948, Securitatea a fost folosită pentru supravegherea populației, arestarea opozanților și intimidarea societății. Foști lideri politici, intelectuali, clerici sau țărani care se opuneau regimului au fost persecutați, închiși sau marginalizați.

O caracteristică a democrației din România în secolul al XX-lea este pluralismul politic, manifestat prin existența mai multor partide și prin participarea acestora la alegeri, de exemplu în perioada interbelică, pe baza Constituției din 1923.

SUBIECTUL al II-lea

O luptă precizată în sursă este lupta de la Grivița I.
Sursa se referă la secolul al XIX-lea.
Domnitorul României menționat în sursă este Carol I. Scopul preluării titlului de „Alteță Regală” era afirmarea României în arena internațională ca stat independent și suveran, rupt definitiv de vasalitatea față de Imperiul Otoman.
Două informații din sursă referitoare la Convenția de la București sunt:

Convenția a fost semnată la 4/16 aprilie 1877.
Prin convenție, trupele rusești primeau dreptul să treacă pe teritoriul României.

Punct de vedere: Ostașii români au avut un rol decisiv în desfășurarea Războiului de Independență și în obținerea independenței de stat a României.

Prima informație care susține acest punct de vedere este aceea că prezența celor 38.000 de ostași români pe frontul de la Plevna „a schimbat radical raportul de forțe în defavoarea turcilor”. A doua informație este că ostașii români au luptat la Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin, „pecetluind independența de stat a României”.

Statul român modern a fost consolidat înaintea evenimentelor din 1877 prin Unirea Principatelor Române din 1859, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Iași și București. Deoarece unirea a creat un cadru politic comun pentru Moldova și Țara Românească, iar reformele lui Cuza au modernizat instituțiile statului, România a devenit mai bine organizată intern. Prin urmare, consolidarea statului modern a pregătit afirmarea sa politică și militară în timpul Războiului de Independență.

SUBIECTUL al III-lea

În Evul Mediu și la începuturile modernității, românii au folosit atât acțiuni militare, cât și mijloace diplomatice pentru apărarea autonomiei politice și pentru menținerea statelor românești în raport cu marile puteri vecine. În acest context, confruntarea cu expansiunea otomană a avut un rol central, iar domnii români au combinat rezistența armată cu alianțe și tratate.

O instituție centrală din spațiul românesc medieval a fost domnia. Domnul avea atribuții politice, militare, administrative și judecătorești, conducea armata, reprezenta țara în relațiile externe și emitea acte de cancelarie. Autoritatea domnească era esențială pentru organizarea apărării și pentru negocierea raporturilor cu puterile vecine.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, românii au participat la importante acțiuni militare antiotomane. O primă acțiune a fost bătălia de la Rovine, din 1395, în care Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a înfruntat armata sultanului Baiazid I. Cauza confruntării a fost presiunea otomană asupra spațiului de la nordul Dunării și încercarea sultanului de a impune controlul asupra Țării Românești. Folosind tactici adaptate terenului, Mircea a reușit să oprească înaintarea otomană și să apere autonomia țării.

A doua acțiune militară a fost cruciada de la Nicopole, din 1396, la care a participat și Mircea cel Bătrân alături de forțe creștine occidentale. Scopul acestei acțiuni era oprirea expansiunii otomane în zona Dunării și respingerea puterii sultanului Baiazid I. Deși cruciada s-a încheiat cu înfrângerea creștinilor, participarea românilor arată implicarea Țării Românești în apărarea frontierei dunărene. Cele două acțiuni au cel puțin două asemănări: ambele au fost îndreptate împotriva Imperiului Otoman și ambele au urmărit limitarea expansiunii otomane în zona Dunării, prin implicarea domnului Țării Românești în efortul militar antiotoman.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, o acțiune militară importantă desfășurată în spațiul românesc a fost bătălia de la Vaslui/Podul Înalt, din 1475. Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a organizat rezistența împotriva unei armate otomane trimise de sultanul Mehmed al II-lea. Cauza confruntării a fost dorința Porții de a controla mai strict Moldova și de a limita politica independentă a lui Ștefan. Domnul Moldovei a folosit terenul, ceața, fortificațiile naturale și oastea țării pentru a obține o victorie importantă. Ca efect, prestigiul internațional al Moldovei a crescut, iar Ștefan cel Mare a încercat să obțină sprijinul statelor creștine împotriva otomanilor.

Punctul meu de vedere este că diplomația promovată de români la sfârșitul Evului Mediu și la începuturile modernității a fost pragmatică și orientată spre păstrarea autonomiei, fiind strâns legată de acțiunile militare. Un argument istoric relevant este politica lui Mihai Viteazul de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Deoarece Țara Românească nu putea înfrunta singură Imperiul Otoman, Mihai Viteazul a aderat la Liga Sfântă și a încheiat acorduri cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, și cu împăratul habsburgic Rudolf al II-lea. Aceste alianțe i-au oferit sprijin politic și militar în lupta antiotomană, iar victoriile de la Călugăreni și acțiunile ulterioare au confirmat legătura dintre diplomație și război. Prin urmare, diplomația românilor nu a fost un scop în sine, ci un mijloc de apărare a autonomiei și de consolidare a poziției statelor românești într-un context internațional dominat de marile puteri.

În concluzie, acțiunile militare și diplomatice ale românilor din Evul Mediu și de la începuturile modernității au avut ca obiectiv principal menținerea autonomiei politice. Domnia a coordonat apărarea, iar conducători precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au îmbinat lupta armată cu alianțele diplomatice, adaptându-se raporturilor de forțe din Europa Centrală și de Sud-Est.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații precise din textele date.
Acuratețe istorică: datele, personajele, instituțiile și evenimentele sunt corecte.
Cronologie: eseul respectă succesiunea logică și cronologică a evenimentelor.
Cauză-efect: relațiile cauză-efect sunt marcate explicit la Subiectul I și integrate în argumentări.
Structura eseului: eseul are introducere, dezvoltare, punct de vedere argumentat și concluzie.
Verdict final: soluția este formulată pentru punctaj maxim.