Soluții BAC Istorie 2019 · Iunie–Iulie · Var. 07

SUBIECTUL I

Statul medieval românesc precizat în sursa A este Țara Românească.
O informație referitoare la Dragoș, din sursa B, este că acesta era un voievod din Maramureș, pe care regele Ungariei l-a lăsat stăpân peste un teritoriu din Moldova.
În sursa A, un voievod aflat în conflict cu regele Ungariei este Basarab, care intră în conflict cu regele Carol Robert. În sursa B, un voievod aflat în conflict cu regele Ungariei este Bogdan, care se revoltă împotriva regelui Ungariei.
Sursa care susține că voievodul își extinde autoritatea asupra teritoriului până la sfârșitul secolului al XIV-lea este sursa B.
Relația cauză-efect din sursa A:

Cauză: Regele Carol Robert „nu acceptă emanciparea statului lui Basarab”, deoarece acesta putea deveni o barieră în calea expansiunii maghiare spre Dunăre și Balcani.

Efect: Din acest motiv, Carol Robert trece Carpații cu armata și pătrunde în Țara Românească.

Două acțiuni diplomatice din secolele al XV-lea - al XVI-lea, referitoare la spațiul românesc, sunt:

În secolul al XV-lea, Ștefan cel Mare a urmărit obținerea sprijinului statelor creștine împotriva Imperiului Otoman. În 1475, domnul Moldovei a încheiat o alianță antiotomană cu regele Ungariei, Matia Corvin, pentru a integra Moldova într-un front diplomatic și militar capabil să oprească expansiunea otomană.
În secolul al XVI-lea, Mihai Viteazul a participat la politica antiotomană a Ligii Sfinte. Prin tratatul de la Alba Iulia din 1595, încheiat cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, Țara Românească era inclusă în frontul antiotoman, chiar dacă tratatul limita autoritatea domnului prin obligații față de principele transilvan și față de boierime.

O caracteristică a unei instituții centrale din spațiul românesc extracarpatic în secolul al XVIII-lea este că domnia din Moldova și Țara Românească se afla sub regim fanariot: domnii erau numiți direct de sultan, dintre familii grecești din Fanar, iar autonomia politică a principatelor era diminuată.

SUBIECTUL al II-lea

Un lider politic precizat în sursă este Iuliu Maniu.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Măsura legislativă precizată în sursă este Legea din 11 iunie 1948. O caracteristică a acesteia este că prevedea naționalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor, a societăților de asigurare, a minelor și a societăților de transport, transformând economia privată într-o economie controlată de stat.
Două informații referitoare la cultură, din sursă, sunt:

Conducătorii comuniști urmăreau să facă din România un spațiu al culturii proletare.
Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară și științele puteau exista numai dacă adoptau ideologia comunistă.

Punct de vedere: În perioada 1946-1947, viața politică din România a fost caracterizată de fals pluralism și de eliminarea treptată a opoziției democratice de către comuniști.

Prima informație care susține acest punct de vedere este că, deși partidele istorice au fost reprezentate în guvern ca urmare a presiunilor occidentale, reprezentarea lor a fost „pentru o scurtă perioadă de timp” și „la un nivel relativ minor”. A doua informație este că partidele istorice erau considerate un obstacol în calea puterii absolute a comuniștilor și trebuiau distruse, fapt confirmat prin dizolvarea PNȚ în iulie 1947.

Afirmația este adevărată, deoarece România a participat la relațiile internaționale în perioada stalinismului prin integrarea în structurile controlate de Uniunea Sovietică. De exemplu, în 1949, România a devenit membră fondatoare a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Deoarece regimul comunist român era dependent politic și ideologic de URSS, statul român a intrat într-o organizație economică a blocului socialist; prin urmare, România a participat la relațiile internaționale prin cooperarea impusă în cadrul lagărului comunist.

SUBIECTUL al III-lea

Statul român modern s-a format și s-a consolidat în contextul crizei orientale și al afirmării programului național al românilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un factor extern important care a contribuit la întemeierea statului român modern a fost schimbarea raportului de forțe dintre Marile Puteri după Războiul Crimeii. Prin Congresul de pace de la Paris din 1856 și prin Convenția de la Paris din 1858, problema Principatelor Române a devenit una europeană, iar românii au putut folosi cadrul diplomatic creat de Marile Puteri pentru realizarea Unirii.

Întemeierea statului român modern s-a realizat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859. Deoarece Convenția de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane în ambele principate, oamenii politici unioniști au folosit această soluție pentru a realiza unirea de facto. Ca urmare, s-a format nucleul statului român modern, iar în anii următori au fost unificate instituțiile centrale.

În ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea, statul român modern s-a consolidat prin acțiuni importante în plan intern. O primă acțiune a fost politica reformatoare din timpul lui Cuza. Secularizarea averilor mănăstirești din 1863, reforma agrară din 1864 și reforma învățământului au contribuit la modernizarea societății, la creșterea autorității statului și la diminuarea structurilor feudale. O a doua acțiune internă a fost adoptarea Constituției din 1866, în timpul domniei lui Carol I. Aceasta a introdus principii moderne, precum separarea puterilor în stat, monarhia constituțională, drepturile și libertățile cetățenești, oferind României un cadru juridic stabil.

Consolidarea s-a realizat și prin acțiuni în plan extern. O primă acțiune externă a fost obținerea independenței de stat. În 1877, România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman și a participat la războiul ruso-româno-turc; prin Congresul de la Berlin din 1878, independența României a fost recunoscută pe plan internațional. O a doua acțiune externă a fost apropierea de Puterile Centrale, concretizată prin aderarea secretă la Tripla Alianță în 1883. Această orientare diplomatică urmărea garantarea securității statului român într-un context regional dificil, mai ales în raport cu Rusia și Austro-Ungaria. De asemenea, proclamarea Regatului României în 1881 a exprimat creșterea prestigiului internațional al statului.

La începutul secolului al XX-lea, realizarea României Mari a devenit principalul obiectiv al politicii naționale. Un fapt istoric desfășurat în cadrul relațiilor internaționale prin care s-a urmărit acest obiectiv a fost încheierea convenției politice și militare cu Antanta, în august 1916. Prin această convenție, Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia recunoșteau dreptul României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, teritorii aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. Deoarece guvernul român urmărea unirea provinciilor locuite majoritar de români, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei și a declarat război Austro-Ungariei; prin urmare, participarea la război a fost legată direct de obiectivul realizării statului național unitar.

În ceea ce privește democrația din România Mare, consider că aceasta a avut un cadru constituțional modern și a lărgit participarea politică, dar a rămas vulnerabilă în fața instabilității politice și a tendințelor autoritare. Argumentul principal este adoptarea Constituției din 1923, care consolida regimul democratic prin consacrarea suveranității naționale, separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești și funcționarea Parlamentului. În plus, votul universal masculin, introdus după 1918, a permis participarea politică a unui număr mult mai mare de cetățeni. Deoarece instituțiile reprezentative și drepturile politice au fost extinse după Marea Unire, România Mare a funcționat, în perioada interbelică, ca un stat democratic constituțional; totuși, crizele politice și economice au favorizat ulterior instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea în 1938.

În concluzie, evoluția statului român modern a urmat o direcție logică: întemeierea prin Unirea din 1859, consolidarea prin reforme, Constituție, independență și alianțe externe, apoi desăvârșirea unității naționale prin participarea la Primul Război Mondial și prin formarea României Mari. Această evoluție arată legătura dintre modernizarea internă și contextul internațional favorabil.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații precise din textele date.
Acuratețe istorică: exemplele alese sunt încadrate corect cronologic și tematic.
Cronologie: eseul respectă succesiunea Unirea din 1859 - reformele și Constituția - independența - alianțele externe - Primul Război Mondial - România Mare.
Cauză-efect: sunt marcate explicit relații cauză-efect la Subiectul I și în eseu.
Structura eseului: eseul are introducere, dezvoltare, argument istoric și concluzie.
Verdict final: soluția este completă și adecvată pentru punctaj maxim.