Soluții BAC Istorie 2018 · Iunie–Iulie · Var. 09

SUBIECTUL I

Un document internațional precizat în sursa A este Tratatul de la Berlin.
Din sursa B, o informație referitoare la relațiile economice ale statului român este că relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de dezvoltate.
Regele României la care se referă ambele surse este Carol I, iar alianța politico-militară este Tripla Alianță, numită și alianța cu Puterile Centrale.
Sursa care susține că legea fundamentală stabilea prerogativele monarhului în politica externă este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: România a aderat la Tripla Alianță.
Efect: Această aderare „a scos România din izolarea diplomatică” și i-a consolidat poziția în Europa de sud-est.

Două fapte istorice desfășurate de români pentru realizarea României Mari la începutul secolului al XX-lea sunt:

Primul fapt istoric este intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, în 1916. Prin Convenția politică și militară încheiată cu Antanta, România urmărea unirea cu teritoriile locuite de români aflate în Austro-Ungaria, mai ales Transilvania, Banatul și Bucovina. Participarea la război a creat cadrul internațional în care problema unirii românilor a putut fi susținută diplomatic și militar.

Al doilea fapt istoric este unirea Transilvaniei cu România, hotărâtă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Reprezentanții românilor transilvăneni au adoptat Rezoluția de unire, iar actul a completat procesul început prin unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, și a Bucovinei, la 28 noiembrie 1918.

O asemănare între două proiecte politice elaborate în spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea este că ambele au urmărit modernizarea organizării statului pe baza unor principii constituționale. De exemplu, atât Constituția cărvunarilor din 1822, cât și Proclamația de la Islaz din 1848 au propus reformarea instituțiilor, garantarea unor drepturi și limitarea abuzurilor puterii.

SUBIECTUL II

Un lider occidental precizat în sursa dată este Nixon.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Statul din Europa Occidentală menționat în sursă este Republica Federală Germania. Acțiunea desfășurată de România în 1967 a fost stabilirea de relații diplomatice cu Republica Federală Germania.
Două informații din sursă referitoare la Pactul de la Varșovia sunt:

România a fost singura membră a Pactului de la Varșovia care nu a participat la acțiunea din august 1968.
Comuniștii români au refuzat să participe la manevrele militare ale Pactului de la Varșovia și să permită asemenea manevre pe teritoriul țării.

Punct de vedere: În domeniul economic, România a promovat o politică de deschidere spre Occident și de integrare în organismele economice internaționale, încercând să obțină capital, tehnologie și piețe de desfacere.

Prima informație din sursă care susține acest punct de vedere este că România a purtat tratative pentru aderarea la GATT, finalizate în 1971, și a devenit membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale în 1972. A doua informație este că, pentru a atrage capital și tehnologie, guvernul a anunțat în 1971 înființarea de societăți mixte cu parteneri occidentali.

Afirmația conform căreia viața politică din România se caracterizează prin democrație în ultimul deceniu al secolului al XX-lea poate fi susținută prin alternanța la putere din 1996. În acel an, alegerile au fost câștigate de Convenția Democrată Română, iar Emil Constantinescu a devenit președinte, în urma unei competiții electorale pluraliste. Deoarece opoziția a putut câștiga alegerile și a preluat pașnic puterea de la formațiunea aflată anterior la guvernare, acest fapt demonstrează funcționarea mecanismelor democratice. Prin urmare, în România postcomunistă, pluralismul politic și alegerile libere au caracterizat viața politică din anii 1990.

SUBIECTUL III

În secolele al XV-lea - al XVIII-lea, spațiul românesc s-a aflat la contactul dintre mari puteri precum Imperiul Otoman, Regatul Ungariei, Polonia, Imperiul Habsburgic și, mai târziu, Rusia. În acest context, instituțiile centrale ale Țărilor Române au avut un rol important în apărarea autonomiei și în orientarea diplomatică externă. O instituție centrală din spațiul românesc în secolul al XV-lea a fost Domnia, reprezentată de domn, care conducea politica internă și externă, armata, administrația și justiția.

În secolul al XV-lea, reprezentanții Domniei din spațiul extracarpatic au desfășurat mai multe acțiuni diplomatice. O primă acțiune a fost recunoașterea suzeranității Poloniei de către Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, la începutul secolului al XV-lea, în 1402. O trăsătură a acestei acțiuni a fost caracterul ei politico-diplomatic, deoarece domnul Moldovei urmărea să obțină sprijin extern și să consolideze poziția țării în raport cu puterile vecine, fără desființarea autonomiei interne.

O a doua acțiune diplomatică a fost alianța încheiată de Ștefan cel Mare cu regele Ungariei, Matei Corvin, în 1475, după victoria antiotomană de la Vaslui. Trăsătura principală a acestei acțiuni a fost caracterul antiotoman, deoarece Moldova avea nevoie de sprijin diplomatic și militar în fața presiunii Imperiului Otoman. Această alianță arată că Domnia folosea diplomația pentru a completa rezistența militară, iar colaborarea cu o putere creștină vecină putea întări poziția Moldovei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o acțiune diplomatică importantă referitoare la spațiul românesc a fost aderarea lui Mihai Viteazul la Liga Sfântă, alianță antiotomană susținută de papalitate și de Imperiul Habsburgic. Această orientare diplomatică a fost urmată de acțiuni militare antiotomane, precum luptele din 1595. Deoarece dominația otomană limita autonomia Țării Românești, Mihai Viteazul a căutat sprijin într-o alianță creștină antiotomană; ca efect, Țara Românească a fost implicată direct în conflictul dintre Habsburgi și otomani, iar prestigiul domnului a crescut în plan regional.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, românii au continuat să fie implicați în relațiile internaționale, mai ales printr-o politică de echilibru între marile puteri. Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între 1688 și 1714, a întreținut legături diplomatice cu Habsburgii, Polonia și Rusia, în timp ce păstra formal raporturile de dependență față de Imperiul Otoman. Punctul meu de vedere este că implicarea românilor în relațiile internaționale a urmărit în primul rând menținerea autonomiei Țărilor Române, dar la începutul secolului al XVIII-lea a devenit mai vizibilă orientarea antiotomană spre Rusia.

Un argument istoric este politica domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, care a încheiat Tratatul de la Luțk din 1711 cu țarul Petru I al Rusiei. Prin acest tratat, Moldova trecea sub protecția Rusiei, iar domnia urma să fie ereditară în familia Cantemir, ceea ce arată încercarea de a înlocui dependența față de Imperiul Otoman cu sprijinul unei puteri creștine aflate în ascensiune. Deoarece presiunea otomană asupra Moldovei era puternică, Cantemir a considerat alianța cu Rusia o soluție pentru recâștigarea autonomiei; prin urmare, participarea sa la campania antiotomană din 1711 demonstrează că spațiul românesc era integrat în marile rivalități politice și militare ale epocii. Eșecul campaniei de la Stănilești a avut consecințe importante, favorizând instaurarea regimului fanariot în Moldova în 1711 și, ulterior, în Țara Românească în 1716.

În concluzie, între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, spațiul românesc a participat constant la relațiile internaționale prin tratate, alianțe și orientări diplomatice dictate de raporturile cu marile puteri vecine. Domnii români au folosit diplomația pentru consolidarea domniei, apărarea autonomiei și rezistența antiotomană, iar evoluția de la alianțele cu Polonia și Ungaria la apropierea de Habsburgi și Rusia arată adaptarea politicii externe românești la schimbările internaționale.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii de sursă folosesc informații precise din textele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Acuratețe istorică: faptele istorice, datele și actorii politici sunt încadrați corect.
Cronologie: eseul respectă succesiunea secolelor XV-XVIII și ordinea logică a evenimentelor.
Relație cauză-efect: relațiile cauză-efect sunt marcate explicit la Subiectul I și integrate în eseu.
Structura eseului: Subiectul al III-lea are introducere, dezvoltare, punct de vedere, argument istoric și concluzie.
Verdict final: soluția este redactată pentru punctaj maxim.