Soluții BAC Istorie 2018 · Iunie–Iulie · Var. 03

SUBIECTUL I

Un conducător politic din spațiul românesc precizat în sursa A este Mircea cel Bătrân.
Din sursa B, o informație referitoare la Ștefan cel Mare este că, în prima fază a domniei, acesta a căutat sprijin în Regatul Polon, iar după angajarea în lupta cu Imperiul Otoman și-a extins legăturile externe.
Două state medievale la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Moldova și Polonia.
Sursa care susține că spațiul românesc a stabilit relații diplomatice cu papalitatea este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: puterea otomană „a devenit în zilele lui principala primejdie pentru Țara Românească”.

Efect: Mircea cel Bătrân „a reluat legăturile cu Ungaria”, deoarece sprijinul acesteia era important în lupta împotriva Imperiului Otoman.

Două fapte istorice la care participă reprezentantul unei instituții centrale din spațiul românesc, în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, sunt:

În anul 1595, Mihai Viteazul, domn al Țării Românești, deci reprezentant al instituției centrale a domniei, participă la lupta de la Călugăreni împotriva armatei otomane conduse de Sinan-pașa. Acțiunea sa se înscrie în politica antiotomană a Țării Românești și în colaborarea cu Liga Sfântă.
În anul 1711, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, încheie Tratatul de la Luțk cu țarul Petru I al Rusiei și participă la campania antiotomană încheiată prin înfrângerea de la Stănilești. Urmarea a fost pierderea domniei de către Cantemir și instaurarea domniilor fanariote în Moldova.

O asemănare între două autonomii locale din secolele al XI-lea - al XIII-lea este că voievodatul lui Litovoi și voievodatul lui Seneslau, menționate în secolul al XIII-lea, erau formațiuni politice românești conduse de voievozi.

SUBIECTUL al II-lea

Conflictul politico-militar precizat în sursa dată este Al Doilea Război Mondial.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Conducătorul sovietic la care se referă sursa este Stalin. O concesie făcută acestuia de liderii anglo-americani a fost acceptarea principiului ca URSS să dețină o zonă de siguranță la frontierele sale vestice.
Două informații din sursă referitoare la comuniștii iugoslavi sunt:

Delegația comuniștilor iugoslavi era condusă de I. B. Tito și a discutat cu Stalin în aprilie 1945.
Comuniștii iugoslavi au creat, prin mijloace proprii, noile structuri de putere și au manifestat insubordonare față de Moscova.

Punct de vedere: Partidul Comunist din România a ajuns să joace un rol politic important mai ales datorită contextului extern creat de război și de ocupația sovietică, nu datorită unei forțe interne proprii.

Prima informație care susține acest punct de vedere este că, la reintrarea în viața politică, Partidul Comunist din România „număra cel mult 5000 de membri și simpatizanți”, ceea ce arată slaba sa reprezentare internă. A doua informație este că „prezența Armatei Roșii pe teritoriul României și actul de la 23 august 1944” au scos partidul din ilegalitate și l-au propulsat în arena politică.

Statul român s-a implicat în Războiul Rece în perioada național-comunismului prin poziția adoptată față de criza din Cehoslovacia, din 1968. Atunci, deoarece URSS și alte state ale Tratatului de la Varșovia au intervenit militar pentru a opri reformele de la Praga, România condusă de Nicolae Ceaușescu a refuzat să participe la intervenție și a condamnat public acțiunea sovietică. Prin urmare, România s-a manifestat în cadrul Războiului Rece printr-o politică externă de relativă autonomie față de Moscova, deși rămânea stat comunist și membru al Tratatului de la Varșovia.

SUBIECTUL al III-lea

Formarea și consolidarea statului român modern au fost rezultatul unui proces desfășurat în secolul al XIX-lea și continuat la începutul secolului al XX-lea. Acest proces a cuprins elaborarea de proiecte politice, unirea Principatelor, adoptarea unei constituții moderne, obținerea independenței și desăvârșirea unității naționale.

În secolul al XIX-lea, un prim proiect politic referitor la statul român modern a fost reprezentat de programele revoluționare de la 1848. De exemplu, Proclamația de la Islaz, elaborată în Țara Românească, susținea reformarea societății, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, responsabilitatea guvernării și modernizarea instituțiilor. Caracteristica acestui proiect era îmbinarea obiectivelor liberale cu cele naționale, deoarece revoluționarii urmăreau atât modernizarea politică, cât și afirmarea națiunii române.

Un al doilea proiect politic a fost exprimat prin rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Acestea cereau unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat, sub numele de România, aducerea unui principe străin dintr-o dinastie domnitoare europeană și organizarea statului pe baze constituționale. Caracteristica principală a acestui proiect era formularea clară a programului unionist și instituțional al statului român modern.

O cauză a adoptării Constituției din 1866 a fost nevoia de organizare politică a statului după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și după aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron. Statul avea nevoie de o lege fundamentală care să legitimeze noua domnie și să consolideze regimul monarhiei constituționale. Din această cauză, Constituția din 1866 a consacrat principii moderne, precum separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, drepturi și libertăți cetățenești și caracterul ereditar al monarhiei.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, participarea României la relațiile internaționale a avut consecințe majore. Un fapt relevant este participarea la Războiul de Independență din 1877-1878, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman. România și-a proclamat independența la 9 mai 1877, iar armata română a luptat la Plevna, Grivița și Rahova. Ca urmare a acestei participări, independența României a fost recunoscută pe plan internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878. Tot atunci, România a primit Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar a cedat sudul Basarabiei către Rusia. Așadar, implicarea diplomatică și militară a României a transformat-o din stat autonom aflat sub suzeranitate otomană în stat independent recunoscut internațional.

La începutul secolului al XX-lea, statul român a evoluat de la regatul independent constituit în secolul anterior la stat național unitar. Punctul meu de vedere este că evoluția statului român în primele trei decenii ale secolului al XX-lea a fost una de extindere teritorială și de consolidare instituțională. Un argument istoric este participarea României la Primul Război Mondial. În anul 1916, România a intrat în război alături de Antanta, deoarece urmărea unirea teritoriilor locuite de români aflate sub stăpânire austro-ungară. În anul 1918, prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România. Prin urmare, s-a format România Mare, iar statul a trebuit să integreze noile provincii.

Consolidarea noului stat s-a realizat prin reforme și prin reorganizare constituțională. Constituția din 1923 a confirmat caracterul național, unitar și indivizibil al statului român și a extins cadrul democratic al vieții politice. De asemenea, reforma agrară și votul universal masculin au contribuit la integrarea socială și politică a cetățenilor. În concluzie, formarea și consolidarea statului român au parcurs etape succesive: proiectele politice pașoptiste și unioniste, unirea Principatelor, constituirea monarhiei constituționale, obținerea independenței și realizarea României Mari.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile de la Subiectele I și II folosesc informații precise din sursele date; relația cauză-efect și punctul de vedere sunt marcate explicit.
Acuratețe istorică: exemplele istorice sunt încadrate corect cronologic și factual: Călugăreni 1595, Luțk/Stănilești 1711, Constituția din 1866, Războiul de Independență, Marea Unire și Constituția din 1923.
Cronologie: eseul respectă succesiunea logică și cronologică a faptelor, de la proiectele secolului al XIX-lea la consolidarea statului în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Cauză-efect: sunt evidențiate cauze și efecte atât în itemii de sursă, cât și în eseu.
Structura eseului: eseul are introducere, dezvoltare cu exemple istorice relevante, punct de vedere argumentat și concluzie.
Verdict final: soluția este completă, coerentă și formulată pentru punctaj maxim.