Soluții BAC Istorie 2018 · Iunie–Iulie · Var. 02

SUBIECTUL I

Un conducător politic din spațiul românesc precizat în sursa A este Gheorghe Bibescu, domn al Țării Românești.
O informație din sursa B referitoare la Tratatul de la Paris este că, în 1856, acesta a pus capăt Războiului Crimeii și a așezat Moldova și Țara Românească sub protecția colectivă a Marilor Puteri.
Cele două state românești la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Moldova și Țara Românească.
Sursa care susține că românii sunt implicați în tratative cu Marile Puteri este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: domnul Gheorghe Bibescu își dă seama că există riscul unei intervenții străine pentru înăbușirea mișcării revoluționare.
Efect: Gheorghe Bibescu abdică după două zile și pleacă în străinătate.

Două fapte istorice referitoare la consolidarea statului român modern, desfășurate în secolul al XIX-lea, în afara celor la care se referă sursa B, sunt:

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În 1863-1864, au fost adoptate măsuri precum secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma electorală și Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Aceste reforme au întărit autoritatea statului, au modernizat instituțiile și au creat premisele unei administrații unitare și eficiente.

Adoptarea Constituției din 1866. În timpul domniei lui Carol I, Constituția din 1866 a organizat statul pe baza monarhiei constituționale ereditare, a separării puterilor în stat și a recunoașterii drepturilor și libertăților cetățenești. Prin această lege fundamentală, România și-a consolidat instituțiile moderne și cadrul politic intern.

O constantă a acțiunilor la care participă românii la începutul secolului al XX-lea pentru realizarea României Mari este folosirea principiului autodeterminării naționale prin organisme reprezentative, care votează unirea provinciilor românești cu România, precum Sfatul Țării, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

SUBIECTUL al II-lea

Un domn al Moldovei precizat în sursa dată este Ștefan cel Mare.
Sursa se referă la secolul al XV-lea.
Cetatea cucerită de domnul Moldovei este Chilia. Un motiv al acestei acțiuni a fost faptul că, dacă rămânea în afara Moldovei, cetatea putea fi oricând atacată de turci.
Două informații din sursă referitoare la Transilvania sunt:

Ștefan cel Mare a făcut sau a ordonat incursiuni în Transilvania cu scopul de a-l captura pe Petru Aron.
Ștefan cel Mare a menținut relații strânse cu Transilvania, mai ales cu orașele Brașov și Bistrița, de unde își putea procura armament și arme de foc.

Punct de vedere: Relațiile politice dintre Moldova și Polonia au fost relații de alianță condiționată de reguli feudale, dar sprijinul polonez promis Moldovei nu s-a concretizat eficient.

Prima informație care susține punctul de vedere este că polonii i-au promis lui Ștefan cel Mare ajutor militar împotriva oricărui dușman, dar numai după depunerea omagiului personal. A doua informație este că regele Cazimir al IV-lea și-a asumat obligația de a-l sprijini pe Ștefan împotriva turcilor și tătarilor, însă ajutorul polon promis a fost inexistent, deoarece Polonia se afla în conflict cu Ungaria pentru Boemia.

Afirmația este susținută de acțiunile domnului Moldovei Dimitrie Cantemir, reprezentant al instituției politice centrale numite domnia. Deoarece urmărea înlăturarea suzeranității otomane, Dimitrie Cantemir a încheiat în 1711 Tratatul de la Luțk cu țarul Petru I al Rusiei, alianță antiotomană care prevedea sprijin militar și recunoașterea domniei ereditare în Moldova. Domnul Moldovei s-a implicat apoi și militar, participând la campania antiotomană încheiată cu înfrângerea de la Stănilești. Prin urmare, reprezentantul domniei s-a implicat în relațiile internaționale din secolul al XVIII-lea prin acțiuni diplomatice și militare.

SUBIECTUL al III-lea

În perioada postbelică, Europa a fost marcată de confruntarea dintre democrațiile occidentale și regimurile totalitare comuniste instalate în Europa de Est sub influența Uniunii Sovietice. Ideologia totalitară existentă atât în Europa, cât și în România postbelică a fost comunismul, în forma sa marxist-leninistă și stalinistă. Aceasta susținea monopolul politic al partidului comunist, controlul statului asupra economiei și subordonarea societății față de obiectivele ideologice ale regimului.

În România, instaurarea regimului comunist s-a realizat treptat după 1945, în contextul ocupației militare sovietice și al presiunilor exercitate de URSS. O practică politică totalitară a fost monopolul partidului unic asupra vieții politice. Caracteristica acestei practici a fost eliminarea pluralismului politic: partidele democratice au fost înlăturate, liderii opoziției au fost arestați sau marginalizați, iar după abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, Republica Populară Română a fost controlată de Partidul Comunist Român, devenit Partidul Muncitoresc Român în 1948. Astfel, instituțiile statului au devenit instrumente ale partidului comunist.

O a doua practică politică totalitară a fost represiunea politică, realizată prin Securitate, Miliție, tribunale politice, închisori și deportări. Caracteristica acestei practici a fost folosirea violenței de stat pentru intimidarea și eliminarea adversarilor reali sau presupuși ai regimului. În anii stalinismului, opozanții politici, foștii demnitari, țăranii care refuzau colectivizarea, intelectualii și clericii au fost supuși anchetelor, condamnărilor, deportărilor sau detenției în închisori precum Sighet, Aiud și Pitești.

România a participat la Războiul Rece, în perioada stalinismului, ca stat integrat în blocul sovietic. Un fapt istoric relevant este includerea României în structurile dominate de URSS: aderarea la CAER în 1949 și la Tratatul de la Varșovia în 1955. Deoarece URSS urmărea consolidarea controlului economic și militar asupra statelor comuniste din Europa de Est și organizarea unei contraponderi față de blocul occidental, România a intrat în aceste organisme ale lagărului socialist. Ca efect, politica externă și militară românească a fost subordonată intereselor blocului comunist, iar România s-a plasat de partea URSS în confruntarea ideologică și strategică a Războiului Rece.

În perioada național-comunismului, mai ales după venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea Partidului Comunist Român în 1965, România a avut în relațiile internaționale o atitudine de relativă autonomie față de Uniunea Sovietică, fără a părăsi însă sistemul comunist și Tratatul de la Varșovia. Această orientare urmărea consolidarea legitimității interne a conducerii comuniste prin accentuarea independenței naționale.

Un argument istoric în sprijinul acestui punct de vedere este atitudinea României față de intervenția militară din Cehoslovacia, din 1968. Deoarece conducerea de la București dorea să afirme principiul suveranității statelor socialiste și să limiteze amestecul Moscovei în politica internă a aliaților săi, România nu a participat la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, iar Nicolae Ceaușescu a condamnat public intervenția. Prin urmare, România național-comunistă a adoptat în anumite momente o politică externă diferită de linia impusă de URSS, afirmând o autonomie diplomatică relativă în cadrul blocului comunist.

În concluzie, totalitarismul postbelic din România s-a întemeiat pe ideologia comunistă, pe monopolul politic al partidului unic și pe represiune. În plan extern, România a fost inițial integrată strict în blocul sovietic, în contextul Războiului Rece, iar în perioada național-comunismului a încercat să își afirme o poziție mai autonomă, fără a renunța la caracterul dictatorial al regimului.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații precise din textele date; relația cauză-efect și punctul de vedere sunt marcate explicit.
Acuratețe istorică: datele, instituțiile, personajele și evenimentele sunt corecte: Cuza, Constituția din 1866, Chilia, Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Tratatul de la Varșovia, 1968.
Cronologie: eseul respectă succesiunea logică postbelică: instaurarea comunismului, stalinismul, participarea la Războiul Rece, apoi național-comunismul.
Cauză-efect: sunt utilizați conectori expliciți: „deoarece”, „ca efect”, „prin urmare”.
Structura eseului: eseul are introducere, dezvoltare pe cerințe, argument istoric și concluzie.
Verdict final: soluția este redactată pentru punctaj maxim.