Soluții BAC Istorie 2017 · Iunie–Iulie · Var. 04

SUBIECTUL I

Marea putere precizată în sursa B este Imperiul Otoman.
Din sursa A, o informație referitoare la membrii Comisiei de informare a puterilor garante este că aceștia își începuseră activitatea în Principate și au delegat o parte dintre membrii ei să viziteze Moldova.
Cele două țări române la care se referă atât sursa A, cât și sursa B sunt Moldova și Țara Românească.
Sursa care susține că manifestațiile mișcării unioniste erau interzise este sursa A.
Relația cauză-efect din sursa B:

Cauză: caimacamul Alexandru Ghica „era temător ca inițiativa să nu fie preluată de revoluționarii de la 1848”.

Efect: din această cauză, el „a căutat să întârzie cât mai mult reîntoarcerea fruntașilor exilați”.

Două acțiuni desfășurate de statul român modern în relațiile internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt:

Prima acțiune a fost încheierea Convenției româno-ruse din aprilie 1877. România a permis trecerea trupelor ruse pe teritoriul său spre Peninsula Balcanică, iar Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României. Această convenție a creat cadrul diplomatic al participării României la conflictul ruso-otoman.

A doua acțiune a fost participarea României la Războiul de Independență din 1877-1878. Armata română, condusă de principele Carol I, a luptat la Plevna, Grivița și Rahova, iar în urma războiului independența României a fost recunoscută pe plan internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878.

O asemănare între secularizarea averilor mănăstirești din 1863 și reforma agrară din 1864 este că ambele au fost măsuri interne adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și au contribuit la modernizarea statului român prin reorganizarea regimului proprietății.

SUBIECTUL al II-lea

Conducătorul politic al României precizat în sursa dată este Nicolae Ceaușescu.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Organizația economică internațională menționată în sursă este CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Un motiv al colaborării României cu această organizație a fost faptul că planul accelerat de industrializare obliga România să caute variante de colaborare economică, deoarece avea probleme cu găsirea piețelor de desfacere pentru produsele proprii.
Două informații din sursă referitoare la relațiile României cu URSS sunt:

în prima jumătate a anilor ’70 s-au făcut eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor cu țările din blocul sovietic, în special cu URSS;
vizita lui Ceaușescu în China din 1971 a dus la o nouă perioadă de răcire a relațiilor româno-sovietice.

Punct de vedere: Relațiile României cu țările occidentale au fost importante și au cunoscut o politică de deschidere, mai ales în plan diplomatic și economic.

O primă informație din sursă care susține acest punct de vedere este că a fost continuată politica de deschidere „în special față de Statele Unite și RFG”. O a doua informație este că relațiile cu Statele Unite au permis României accesul în organizațiile comerciale internaționale și au dus la intensificarea schimburilor economice, tehnologice și culturale.

Afirmația conform căreia practicile politice utilizate în România, în perioada stalinismului, au caracter totalitar este susținută de înființarea Securității în 1948 și folosirea acesteia pentru reprimarea opoziției. Deoarece Securitatea a supravegheat populația, a arestat adversarii politici și a apărat monopolul Partidului Muncitoresc Român asupra puterii, regimul a controlat violent societatea și a eliminat pluralismul politic. Prin urmare, practicile politice din România stalinistă au avut caracter totalitar.

SUBIECTUL al III-lea

Diplomația a avut un rol esențial pentru spațiul românesc în Evul Mediu și la începuturile modernității, deoarece statele românești s-au aflat între mari puteri, precum Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia. În aceste condiții, conducătorii români au folosit tratatele, alianțele și negocierile pentru apărarea autonomiei, pentru recunoașterea domniei și pentru obținerea sprijinului militar.

În secolul al XIV-lea, o acțiune diplomatică importantă a fost tratatul de la Brașov din 1395, încheiat de Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Un prim aspect al acestei acțiuni este că tratatul avea caracter antiotoman, fiind încheiat în contextul creșterii presiunii Imperiului Otoman la Dunăre. Un al doilea aspect este că prin tratat cele două părți își promiteau sprijin militar împotriva otomanilor, ceea ce arată integrarea Țării Românești în sistemul diplomatic creștin al vremii.

În secolul al XV-lea, românii au desfășurat mai multe acțiuni diplomatice, în special în timpul domniei lui Ștefan cel Mare în Moldova. O primă acțiune diplomatică a fost tratatul de la Overchelăuți din 1459, încheiat de Ștefan cel Mare cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea. Prin această înțelegere, Ștefan urmărea consolidarea domniei și obținerea sprijinului polon, în contextul conflictelor pentru tron și al presiunilor externe. O a doua acțiune diplomatică a fost tratatul antiotoman încheiat în 1475 cu regele Ungariei, Matei Corvin, după victoria de la Vaslui. Acesta urmărea întărirea cooperării împotriva Imperiului Otoman, deoarece Moldova avea nevoie de sprijin extern pentru continuarea rezistenței. O asemănare între aceste acțiuni diplomatice este că ambele au fost realizate de Ștefan cel Mare cu puteri creștine vecine și au avut ca scop întărirea poziției externe a Moldovei.

În secolul al XVI-lea, o acțiune diplomatică importantă la care a participat un conducător din spațiul românesc a fost tratatul de la Alba Iulia din 1595, legat de politica lui Mihai Viteazul. Tratatul a fost încheiat între delegația munteană și principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, în contextul aderării Țării Românești la frontul antiotoman al Ligii Sfinte. Mihai Viteazul accepta suzeranitatea principelui Transilvaniei pentru a obține sprijin militar împotriva otomanilor. Deși tratatul limita autoritatea domnului prin întărirea rolului boierimii, el a avut efecte militare importante, deoarece a facilitat colaborarea antiotomană din campania anului 1595, în care s-au înscris luptele de la Călugăreni și Giurgiu.

În opinia mea, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, diplomația promovată de spațiul românesc a fost una de echilibru între marile puteri, având ca obiectiv principal menținerea sau recâștigarea autonomiei politice. Un exemplu relevant este politica lui Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între 1688 și 1714, care a încercat să mențină relații prudente cu Imperiul Otoman, dar și contacte cu Habsburgii și cu Rusia. De asemenea, în Moldova, Dimitrie Cantemir a încheiat Tratatul de la Luțk din 1711 cu țarul Petru I al Rusiei, urmărind eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea otomană și consolidarea domniei sale.

Acest fapt demonstrează caracterul pragmatic al diplomației românești de la începuturile modernității. Deoarece dominația otomană limita libertatea de acțiune a domnilor români, aceștia au căutat sprijinul rivalilor Porții atunci când contextul internațional părea favorabil. Prin urmare, diplomația spațiului românesc în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea nu a urmărit doar supraviețuirea politică, ci și folosirea rivalităților dintre marile puteri pentru apărarea autonomiei.

În concluzie, de la alianțele antiotomane ale lui Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare până la politica de echilibru a lui Brâncoveanu și alianța lui Dimitrie Cantemir cu Rusia, diplomația a fost un instrument fundamental al conducătorilor români. Ea a permis statelor românești să își apere interesele într-un spațiu politic dominat de mari puteri și să își adapteze acțiunile la schimbările raporturilor internaționale.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordinea dată.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse folosesc informații precise din sursele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Acuratețe istorică: exemplele folosite sunt încadrate corect: Unirea Principatelor, statul român modern, politica externă a regimului Ceaușescu, diplomația medievală și de început modern.
Cronologie: eseul respectă succesiunea secolelor XIV, XV, XVI, XVII-XVIII.
Relație cauză-efect: relația cerută la Subiectul I este etichetată explicit, iar eseul include explicații cauzale.
Structura eseului: eseul are introducere, dezvoltare pe cerințe, punct de vedere argumentat și concluzie.
Verdict final: soluția este redactată pentru punctaj maxim.