Soluții BAC Istorie 2015 · Iunie–Iulie · Var. 01

SUBIECTUL I

„Constituția” precizată în sursa A este Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, numit și Statutul lui Cuza, adoptat în 1864.
O informație din sursa B referitoare la Imperiul Otoman este că sultanul l-a recunoscut pe Carol drept prinț ereditar în octombrie 1866, dar considera în continuare că Principatele Unite trebuiau să rămână parte integrantă a Imperiului Otoman.
Două drepturi ale domnitorului în domeniul legislativ, menționate atât în sursa A, cât și în sursa B, sunt:

dreptul de inițiativă legislativă, adică dreptul de a iniția sau de a înainta proiecte de lege;
dreptul de veto, adică dreptul de a se opune proiectelor de lege adoptate de adunarea legislativă/parlament.

Sursa care susține că prin constituție se consolidează principiul separării puterilor în stat este sursa B.
Relație cauză-efect din sursa A:

Cauză: Cuza era „nemulțumit de tendințele manifestate de guvernul parlamentar”.
Efect: Cuza „a dizolvat adunarea la 2/14 mai 1864”.

Așadar, deoarece domnitorul era nemulțumit de opoziția și de tendințele guvernării parlamentare, el a recurs la dizolvarea Adunării legislative.

Două proiecte politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea care au contribuit la formarea statului român modern sunt:

„Cererile norodului românesc” (1821), program legat de mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu. Acest proiect cerea înlăturarea abuzurilor, respectarea interesului obștesc, ocuparea funcțiilor după merit și reorganizarea administrației. Prin contestarea regimului fanariot și prin susținerea reformării vieții politice, programul a contribuit la modernizarea societății românești și la revenirea domniilor pământene.

„Dorințele Partidei Naționale din Moldova” (1848), program redactat de Mihail Kogălniceanu. Acesta susținea unirea Moldovei cu Țara Românească, autonomia, egalitatea în fața legii, desființarea privilegiilor și modernizarea instituțiilor. Importanța sa constă în faptul că a formulat clar obiectivul unirii și al organizării unui stat modern, realizat ulterior prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859.

O asemănare între două acțiuni desfășurate de România în relațiile internaționale din secolul al XIX-lea este că atât semnarea Convenției româno-ruse din aprilie 1877, cât și participarea armatei române la Războiul de Independență din 1877-1878 au urmărit afirmarea independenței de stat față de Imperiul Otoman.

SUBIECTUL II

Un conducător politic precizat în sursă este Nicolae Ceaușescu.
Sursa se referă la secolul al XX-lea.
Formațiunea politică menționată în sursă este Partidul Comunist Român (PCR), iar organizația politico-militară este Pactul de la Varșovia.
Două informații din sursă referitoare la situația economică din România sunt:

planificarea economică acorda „o mai mare atenție industriei ușoare și agriculturii”;
produsele industriei ușoare și ale agriculturii erau rezervate mai curând consumului intern decât exportului.

Un punct de vedere referitor la politica externă a României este că, în perioada 1965-1975, România a promovat o politică externă de deschidere către Occident și de relativă autonomie față de Moscova.

Acest punct de vedere este susținut de informația potrivit căreia România a fost vizitată de președinții americani Richard Nixon și Gerald Ford și de președintele Franței, Charles de Gaulle, fapt care arată apropierea de Occident. De asemenea, sursa precizează că, în 1967, Bucureștiul a stabilit relații diplomatice cu Bonnul „contrar indicațiilor Moscovei” și a menținut relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de șase zile, tot împotriva poziției impuse de Moscova.

Afirmația conform căreia în România au fost utilizate practici politice totalitare în perioada stalinismului este susținută de înființarea Direcției Generale a Securității Poporului, în 1948, în timpul regimului condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deoarece Partidul Muncitoresc Român urmărea monopolizarea puterii și eliminarea opoziției după model sovietic, Securitatea a supravegheat populația, a anchetat și a arestat adversarii politici. Prin urmare, regimul stalinist din România a folosit practici totalitare, bazate pe partid unic, represiune și poliție politică.

SUBIECTUL III

Eseu: stat și politică în spațiul românesc, în Evul Mediu și la începuturile modernității

Evoluția statului și a vieții politice în spațiul românesc a pornit de la autonomii locale medievale și a dus, treptat, la formarea statelor medievale românești, conduse de instituții centrale precum domnia și Sfatul domnesc. În Evul Mediu, aceste structuri politice au avut rolul de a organiza apărarea, administrația și relațiile externe, iar la începuturile modernității reprezentanții lor au încercat să păstreze autonomia țării în raport cu marile puteri vecine.

În secolele al IX-lea - al XI-lea, o autonomie locală din spațiul românesc a fost voievodatul lui Gelu, menționat în Transilvania. Acesta reprezenta o formațiune politică locală, condusă de un voievod, aflată într-un spațiu în care comunitățile românești își organizau apărarea și conducerea proprie.

În secolele al XIII-lea - al XIV-lea, o autonomie locală importantă a fost voievodatul lui Litovoi, menționat în Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247. O primă caracteristică a acestei autonomii era organizarea sa politică sub conducerea unui voievod, ceea ce arată existența unei autorități locale cu atribuții militare și administrative. O a doua caracteristică era raportul de dependență față de coroana maghiară, dar cu păstrarea unei autonomii interne, deoarece formațiunea era integrată într-un sistem de suzeranitate, fără a-și pierde complet conducerea proprie. Din asemenea autonomii locale s-au dezvoltat, prin unificări politice și prin afirmarea autorității voievozilor, statele medievale românești Țara Românească și Moldova.

Două instituții centrale din spațiul românesc medieval au fost domnia și Sfatul domnesc. Domnia era instituția supremă a statului, iar domnul avea atribuții militare, administrative, judecătorești și diplomatice. Sfatul domnesc era alcătuit din mari boieri și înalți clerici și îl sprijinea pe domn în conducerea țării, în administrarea treburilor politice și în luarea unor decizii importante.

Un reprezentant al domniei care a participat la o acțiune militară în secolul al XV-lea a fost Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. În contextul expansiunii otomane și al încercării Imperiului Otoman de a-și consolida controlul asupra Moldovei, Ștefan cel Mare a organizat rezistența militară antiotomană. La 10 ianuarie 1475, el a condus armata Moldovei în bătălia de la Vaslui/Podul Înalt, împotriva armatei otomane conduse de Soliman Pașa. Folosind terenul, tactica defensivă și mobilizarea forțelor interne, domnul Moldovei a obținut o victorie importantă. Deoarece această confruntare a apărat autonomia Moldovei în fața presiunii otomane, victoria de la Vaslui a consolidat prestigiul politic și militar al domniei.

În secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, reprezentantul instituției domniei s-a implicat activ în relațiile internaționale, mai ales pentru a apăra autonomia țării în condițiile presiunii exercitate de Imperiul Otoman, de Regatul Poloniei, de Imperiul Habsburgic sau de Rusia. Punctul meu de vedere este că domnul român a folosit atât alianța militară, cât și diplomația pentru a păstra sau a recâștiga libertatea de acțiune a statului.

Un argument istoric relevant este politica externă a lui Mihai Viteazul, domn al Țării Românești la sfârșitul secolului al XVI-lea. Deoarece dominația otomană limita autonomia politică a Țării Românești, Mihai Viteazul a aderat la Liga Sfântă, o coaliție antiotomană sprijinită de puterile creștine, și a purtat lupte împotriva otomanilor, între care bătălia de la Călugăreni din 1595. Prin această orientare diplomatică și militară, domnul Țării Românești a transformat instituția domniei într-un actor al politicii internaționale. În concluzie, implicarea reprezentantului unei instituții centrale în relațiile internaționale a fost determinată de nevoia apărării autonomiei și a contribuit la afirmarea politică a spațiului românesc în epoca medievală târzie și la începuturile modernității.

Autoevaluare pentru punctaj maxim

Completitudine: toate cerințele de la Subiectele I, II și III sunt rezolvate în ordine.
Utilizarea surselor: răspunsurile la itemii pe surse selectează informații explicite din textele A, B și din sursa de la Subiectul al II-lea.
Acuratețe istorică: sunt folosite date și fapte istorice corecte: Statutul lui Cuza, Constituția din 1866, proiectele politice de la 1821 și 1848, politica externă a României în perioada Ceaușescu, Securitatea, autonomiile medievale, domnia și acțiunile militare antiotomane.
Cronologie: eseul respectă succesiunea IX-XI, XIII-XIV, secolul al XV-lea, apoi secolele XVI-XVIII.
Relație cauză-efect: este formulată explicit la Subiectul I, punctul 5, și integrată în eseu prin explicarea presiunii otomane și a reacțiilor politico-militare.
Eseu: include introducere, dezvoltare pe cerințe, punct de vedere, argument istoric, conectori de cauzalitate și concluzie.
Verdict final: soluția este completă și adecvată pentru punctaj maxim.